Refaceţi pârâul Milioara

February 19, 2009

Acest material îşi propune sǎ aducǎ argumente în favoarea iniţierii unui program în mai mulţi paşi în vederea reconstruirii tuturor monumentelor de arhitectură şi istorice dispărute de-a lungul timpului în oraşul Târgovişte, dar şi de refacere a reperelor din geografia oraşului – mă refer la renaşterea Milioarei, pârâul istoric ce umplea cu apă Şantul Cetăţii. 

 

Pasul 1: Refacerea Zidului Grădinii Dunărea pe care se va amenaja o expoziţie permanentă de fotografie cu clădirile de patrimoniu dispărute. Acest gard/zid se afla în dreptul Băncii Comerciale Carpatica la 4-5 metri în faţa ei (strada era mai îngustă).

untitled-222

 

Grădina Dunărea: în momentul de faţă locul zidului este teren liber şi nu ar incomoda pe nimeni

 

Pasul 2: Refacerea primei case de pe Centrul Vechi, venind dinspre Bulevard

img_3775

Casa care ar putea fi reconstruită: terenul pe care se află este acum liber, trebuie doar deviată strada prin faţa Casei Sindicatelor, aşa cum a fost

Paşii următori: Banii obţinuţi din vânzarea terenului pe care se va construi casa de mai sus se vor folosi la refacerea altor clădiri de patrimoniu distruse (de exemplu, Biserica Roşie, Biserica Vărzaru etc.), la amenajarea pârâului Milioara, la pietruirea în stilul epocii a Centrului Vechi – Strada Libertăţii (fost 30 Decembrie, actualmente A.I. Cuza) etc.

Contact: dhorjea@yahoo.com, 0721/298 388 Aştept comentarii, sugestii, completări precum şi orice fel de material din care s’ar putea reconstitui ce a dispărut. Temporar, evident.

 

„… (Iisus) a strigat cu glas tare: Lazăre, vino afară!

 

Şi a iesit mortul fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” Ioan 11, 43-44

 

         În orice manual de marketing există o problemă de genul: în caz că doriţi să vă deschideţi un magazin de pantofi, unde aţi face-o? Acolo unde există deja alte 7 magazine sau la 200 de metri mai departe unde nu există niciunul? Şi dacă se pot aduce argumente în favoarea uneia şi alteia dintre locaţii, răspunsul validat de viaţă  este că trebuie deschis un nou magazin acolo unde există deja altele. Din acest motiv au apărut strazile Cărămidari, Tabaci în Târgovişte, Şelari, Şepcari, Zarafi, Franzelari, Covaci, Olari, Mămulari, Orzari, Tăbăcari etc. în Bucureşti, de aceea în New York afacerile sunt concentrate pe Wall Street, viaţa culturală pe Broadway. Magazinele de lux se găsesc pe Fifth Avenue în New York, Causeway Bay în Hong Kong, Champs-Elysees în Paris, Rodeo Drive în Los Angeles, Oxford Street în Londra, Ginza în Tokio, se găseau pe Lipscani în Bucuresti, strada Liberatii (fost 30 Decembrie, actualmente A.I. Cuza) în Târgoviste.

img_3865

Strada Libertăţii, actualmente A. I. Cuza – vechiul centru comercial al Târgoviştei

 În toate aceste cazuri este vorba de o lege care actionează. Şi când spun lege nu mă refer la sensul de reglementare emisă de un for legislativ gen Parlament, ci la sensul de lege din fizică, cum ar fi legea gravitaţiei sau legea atracţiei universale. Unele dintre aceste fenomene au primit numele celor care le-au enunţat şi astfel au apărut legile lui Marx, Darwin, Gresham, Duverger. (Apropos de legea lui Duverger, câţi dintre cei care vorbesc astazi de vot uninominal au auzit măcar de această lege sau de gerrymandering, alt fenomen asociat acestui tip de vot? A nu se întelege, Doamne, fereste!, că aş fi adeptul votului pe liste blocate, subliniez blocate).

 

         Pot fi ignorate aceste legi? Da, pot fi ignorate. Numai că pretul acestei ignoranţe poate fi în cazul legii gravitaţiei, de exemplu, în cel mai fericit caz câteva oase rupte. Şi comunismul a ignorat astfel de legi care actioneaza indiferent că nouă ne place sau nu. Şi numai când s’a prăbuşit a luat cu el peste 1000 de morţi în România.

 

         Clădirile din Centrul Vechi al Târgoviştei, căci despre ele vreau să vorbesc în continuare, au fost învinse de elanul demolator al unei epoci ce-si propunea să şteargă istoria, nu de legi de genul celor pomenite mai sus. Dece spun asta? Pentrucă văd clădirile rămase din acelaşi Centru Vechi cum încă constituie un pol a comerţului în ciuda faptului că ele nu sunt într’o stare fizică de invidiat. Şi referitor la asta, eu mă întreb cum o fi legea cu privire la clădirile de patrimoniu în alte ţări pentrucă, din câte am înteles eu, acum constituie o povara să ai o casă din această categorie, orice aprobare de renovare trebuind să fie vizată şi de Ministerul Culturii după ce s’a întocmit un proiect al cărui cost, deloc neglijabil, este suportat, pe lângă alergătură, tot de proprietar. Faptul că nu se plăteste impozit pe clădirea respectivă şi pe terenul de sub ea nu cred că este un stimulent prea mare, asemanarea cea mai potrivită cred eu că este cea cu terenurile agricole care, având un impozit simbolic, sunt lăsate multe dintre ele în paragină. Deci: aceste clădiri care au scăpat de furia oarbă a demolarilor constituie clădiri de patrimoniu cu care oraşul se mândreşte, protejându-le de modificări nepotrivite. Dincolo de aspectul cu alergătura cu avizele şi plata proiectelor pentru renovări, înteleg această preocupare şi mi se pare absolut firească. Dar logica merge mai departe: dacă aceste clădiri sunt considerate de patrimoniu, atunci cele care au fost vecine lor, construite în exact acelasi stil, în aceeaşi perioadă, având o arhitectura chiar mai reusită decât acestea, nu ar trebui şi ele să fie declarate monumente de patrimoniu? Nu ar trebui şi ele să fie protejate într’un fel, chair dacă nu mai există? Nu ar trebui să ne punem problema să le reconstruim, spre frumuseţea oraşului? Că doar din acest motiv le protejăm pe cele care au scăpat. Evident, unele, cele mai multe, se găseau în locuri care astăzi sunt ocupate de alte clădiri. Dar nu trebuie să ne propunem ca atunci când, odată cu trecerea anilor, clădirile existente se vor dărâma – şi asta poate să dureze zeci, chiar o sută de ani – să construim pe vechile amplasamente exact clădirile de patrimoniu abuziv demolate? Asta presupune, evident, şi revenirea la vechea configuraţie a străzilor. Eu zic că asa ar fi normal! Şi pentru ca peste ani să ştim exact cum arătau clădirile care urmează să le reconstruim, ca să nu bâjbâim atunci după fotografii, planuri, machete etc, n’ar fi bine ca încă de pe acum să ne preocupăm să existe nu numai la instituţiile publice gen Muzeul de istorie, Bibllioteca Judeţeană, Arhivele Statului, dar şi în memoria nostră? Ba da, ar fi foarte bine. Dar cum să facem să păstrăm amintirea vie? O solutie ar fi, zic eu, să reconstruim, de exemplu, Zidul (Gardul) dela Grădina Dunărea (oare câţi şi-l mai amintesc?) iar pe el să se organizeze o expoziţie permanentă cu fotografii, planuri, picturi, chiar machete ale monumentelor de arhitectură distruse. (Nu spunea cineva – persoană importantă, nu spun cine – că un popor care nu-şi cunoaşte istoria este ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii?)

 

img_3840

 

Grădina Dunărea

M’am gândit la acest zid pentrucă el se afla unde astazi nu este nimic, nu incomodează pe nimeni cu nimic – se găseşte în dreptul Băncii Comerciale Carpatica, la 4-5 m în faţa ei, nu ar costa mult şi ar putea fi primul readus la viată. Ar fi pentru noi ceea ce este pentru evrei Zidul Plângerii. Un loc de pelerinaj, un liant mistico-sentimental, un simbol care i-a ajutat să supravieţuiască în istorie .

         Şi când, peste ani, se va pune problema reconstruirii pe acele locuri, am şti exact cum trebuie refăcute viitoarele monumente. Acum cea mai mare parte a surselor documentare se găsesc în colecţii particulare. Cine ştie ce se va întâmpla cu ele odată cu trecerea timpului?… Câţi dintre urmaşii celor ce detin astăzi aceste documente se vor preocupa serios de soarta lor?… Trebuie să procedăm asemenea evreilor karaiti din Imperiul Islamic care prin studiul amănunţit al gramaticii limbii ebraice au pregătit intrarea în scenă a lui Eliezer ben Iehuda, cel sub a cărui baghetă magică a renăscut limba vechilor scripturi, una din componentele renaşterii evreieşti în Ţara veche-nouă (Das Altneuland, cum zicea Herzl). Sau, dacă vă plac termenii mondeni, nu trebuie să facem alceva decât ce au făcut starletele holywoodiene care şi-au pus la conservat ovulele.

Vom aştepta, în acest timp având grijă ca tot ce se construieşte să fie după noul/vechiul plan urbanistic. Nu să ne trezim cu clădiri gen Inspectoratul Judeţean în Construcţii, pus parcă cu furca printre blocuri, Sediul BRD construit peste Hanul lui Pitiş (fost restaurant Bucegi), Sediul BCR, Sediul Electrica, Camera de comert şi altele, clădiri care contrastează strident cu ce e în jur, adevaratele monumente de arhitecturăă românescă. Şi fiindcă a venit vorba de Restaurantul Bucegi, mă întreb dece nu s’a construit în exact acelaşi stil actualul sediu al BRD? Sau colţul dintre străzile Negustorilor şi Diţescu Stan? Mă refer, evident, numai la clădirile care, dacă ar fi existat şi astăzi, ar fi fost declarate unele de patrimoniu, nu toate care au fost în acea zonă.

 

img_3963

În plan secund, Restaurantul Bucegi şi colţul Diţescu Stan – I.C. Brătianu (actualmente Negustorilor)

Grădina Dunărea

 

Se pune problema dacă aceste clădiri renăscute sunt ele la fel de valoroase ca unele care s’au păstrat. Răspunsul meu este da, sunt la fel de valoroase! O clădire renascută este la fel de interesantă ca şi cea originală. Ea include în plus şi aerul de legendă, este un simbol al renaşterii. Şi exemple se pot găsi multe: iată o listă incompletă a monumentelor care s’au reconstruit sau urmează să fie reconstruite după ce au fost complet sau aproape complet distruse:

– Templul din Ierusalim, ras de pe faţa pamântului de babilonieni în 586 î.Hr. reconstruit 50 de ani mai târziu (evreii şi-ar reface şi astăzi Al Doilea Templu – distrus de romani în 70 d.Hr. –  dacă n’ar exista exact pe acelaşi amplasament Moscheea Al-Aqsa, al treilea loc sfânt al Islamului);

westernwall23

Evrei rugându-se la Zidul Plângerii, tot ce le-a mai rămas din Al Doilea Templu

– Biserica Sfântul Spiridon Vechi din Bucuresti, demolată în 1987, reconstruită pe acelaşi amplasament şi cu aceeaşi arhitectură în 1995, în Piaţa Naţiunilor Unite;

spiridon-vechi87-95

Biserica Sf. Spiridon Vechi din Bucureşti

 – Catedrala Frauenkirche din Dresda, distrusă practic complet în timpul bombardamentelor razboiului 1939-1945, refacută în 2005;

 2005_dresden_frauenkirche1

 Catedrala Frauenkirche din Dresda, refăcută în 2005

– Turnul Avala din Belgrad, distrus în timpul bombardamentelor americane din Kosovo 1999, urmează să fie refăcut;

toranjstari1

Turnul Avala din Belgrad

– Podul din Mostar, construit în 1566, distrus de croaţi pe 9 noiembrie 1993, reinaugurat pe 23 iulie 2004;

mostarnoumare1

Podul din Mostar (most înseamnă chiar pod în sârbo-croată)

– Oraşul Vechi al coloniei veneţiene Ragusa (Dubrovnik) – bombardat de armata iugoslavă în 1990-1991, refăcut câţiva ani mai târziu;

– Moscova:

– Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova (1839 – 1883) – cea mai mare biserica ortodoxă din lume, demolată în 1931 din ordinul lui Stalin – refăcută în 2000; pe locul sau a existat un urias bazin de înot construit în vremea lui Hrusciov, după ce se dorise construirea unui Palat al Sovietelor;

christ_the_savior_cathedral_moscow_from_a_bridge

Catedrala Iisus Mântuitorul din Moscova

– Catedrala Kazan din Moscova (1632-36), Piaţa Roşie, dărâmată din ordinul aceluiaşi Stalin în anul 1936 – refăcută în 1993;

 

kazan_cathedral

 

Catedrala Kazan din Moscova

– Mănăstirea Simionov: Catedrala Adormirii Maicii Domnului (1546-1549), Biserica Mântuirii deasupra Portilor Sfinte (1591), Marele Turn al Clopotnitei (1839), patru alte biserici –urmează să fie refăcute;

– Mănăstirea Intrupării: Catedrala Intrupării (1804-1807, de Matvey Kazakov) – urmează să fie refăcută;

– Mănăstirea Danilov – Turnul Clopotniţei(1831-1832)  – refăcut;

– Poarta şi Capela Iberice (1680, 1781) – refăcute;

– Zidurile dela Kitai-gorod (sec. al 16-lea) – urmează să fie refăcute având la exterior aceeaşi înfaţişare, iar pe dinăuntrul turnurilor urmează să fie deschise restaurante şi baruri;

 

kitai-gorod_wall

 Zidul care inconjura Kitai-gorod (Oraşul de mijloc)

 Arhangelsk: Biserica Adormirii Maicii Domnului de pe malurile Dvinei (1742 – 1744) – refăcută;

– Kostroma: Catedrala Adormirii Maicii Domnului (1560) – urmează să fie refăcută; Catedrala de Iarnă a Mănăstirii Ipatiev (sec XVIII) –urmează să fie refăcută;

– Rostov: Catedrala Mănăstirii Petrovsky (1682 – 1684) – urmează să fie refăcută, Catedrala Manastirii Varnitsky (1770) – refăcută;

– Iaroslav: Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin (1644-58) – urmează să fie refăcută, Columna Demidov (1834) – refăcută;

– Mănăstirea Kamenny din sec XVI şi Catedrala Mântuirii (1481) – cea mai veche clădire din Nordul Rusiei – urmează să fie refăcută;

– Omsk: Catedrala Adormirii Maicii Domnului (1898) – refăcută;

– Orsha: Catedrala Rugaciunii (1758 – 1774) şi Biserica Naşterii (1661) – refăcute;

– Ulianovsk: Catedrala Sfintei Treimi (1827-41) – refăcută;

– Vitebsk : Biserica Bunei Vestiri (din 1140) şi Biserica Învierii (1772 -77) – ambele refăcute;

Celor care aduc contraargumente – adică poate ar fi mai bine să facem, la momentul respectiv, clădiri ale acelei epoci – le spun că oricum trebuie pastrată vie amintirea vechilor monumente de arhitectură şi ca o soluţie de compromis, pe care eu personal nu o agreez, ar fi să facem cum s’a procedat în Bucureşti: clădirea hotelului Novotel are ca intrare exact intrarea din vechiul Teatru Naţional, sau clădirea Uniunii Arhitecţilor având ca faţadă Teatrul Excelsior, distrus la Revoluţie.

 

teatrul_national_vechi2

 

Vechiul Teatru Naţional

 

novotel

 

 Hotel Novotel având ca faţadă o replică a faţadei fostului Teatru Naţional

Şi fiindcă am ajuns la acest subiect, vreau să fac o dezvoltare: această îmbinare, zic eu nefericită, dintre vechi şi nou a apărut, oricât ar părea de ciudat, ca urmare a unei legi. O lege care spune că poţi să suplineşti spaţiul pe orizontală prin mărirea lui pe verticală: odată cu avansul tehnologiei se pot construi astăzi clădiri mult mai înalte decât cele de până acum, valorificând la maximum puţinul teren din marile oraşe (este exact ce se întâmplă în metropolele americane). Legea presează continuu dărâmând acum nişte clădiri pe care tot ea cândva le-a impus. Este contraproductiv şi de altfel imposibil să i te opui. Dar dece nu procedăm precum în ţările din apusul Europei, unde acestor clădiri li s’a rezervat loc la marginea oraşului, ca doar nu aţi văzut zgârie-nori pe Champs-Elysees sau în mijlocul Vienei. Dece să ne distrugem patrimoniul şi aşa incomparabil mai sărac decât în ţările de unde sunt cele două exemple? Singura noastră nişă este să ne valorificăm specificitatea, să promovăm autenticul românesc.

 

 

img_37753

Casa care ar putea fi reconstruită exact pe acelaşi amplasament

 

Terenul este acum liber, trebuie doar să fie deviată strada pe traseul pe unde a fost, adică prin faţa Casei Sindicatelor, nu prin lateralul ei, cum era în momentul fotografiei de mai jos.

 

 untitled-23

 

Din această fotografie se poate vedea exact locul unde era castelul de care vorbesc

Dar nu numai monumente de arhitectură au dispărut din oraşul nostru, ci şi Milioara, despre care numai strada cu acelaşi nume mai aminteşte de ea, deviată către Ilfov în 1927, iar ce se strânge pe parcurs băgat la beci (canalizare), de parcă ar fi comis vreo crimă bietul pârâiaş. El este istoricul pârâu care umplea cu apă Şantul Cetăţii, cam un sfert din acesta fiind chiar pe cursul său. Dacă dorim să refacem Şantul Cetăţii nu ar trebui să refacem şi pârâul care-l umplea cu apă?

În urma tot a unor investigaţii personale am constatat că albia lui n’a dispărut: s’au format bălţi în amonte de valurile de pamânt puse în cale în zona câmpului dela Priseaca, cartierului Romlux, Autogară.

img_38971

Baltă secată formată pe cursul pârâului Milioara

map1936

 

Harta oraşului Târgovişte, anul 1936; în partea de jos, cu albastru, pârâul Milioara

Ca o consolare arăt că n’am fost noi nici aici singurii în acastă situaţie: în oraşul Lvov din Ucraina râul Poltva, în Atena pârâiaşul Eridanos care apare şi în mitologia greacă ca râul din Hades, în Seul pârâul Cheong-Gye-Cheon au fost toate distruse. Dar dece să nu procedam asemenea acestora din urmă care, dându-si seama de greşeala făcută au refăcut pârâiaşul şi astăzi curge prin Seul din nou aşa cum s’au petrecut lucrurile poate milioane de ani.

 

seul4

Pârâul Cheong-Gye-Cheon din Seul, în timpul nopţii – aşa va arăta Milioara!

Poate ar trebui să avem în vedere şi experienţa acestora care îşi scot banii investiţi la refacerea pârâiaşului din vânzarea terenurilor de pe marginea lui ca spaţii comerciale, întrucât zona a denevit una de promenadă. Sigur, nu trebuie să fim naivi să credem că se poate face asta imediat, dar este important să ne propunem readucerea la viată a Milioarei, primul pas fiind o soluţie europeană pentru bălţile care se formează frecvent în zona Autogării (tocmai pentrucă râul îşi cere drepturile) şi anume recrearea albiei de suprafaţa prin zona aceasta şi refacerea măcar a traseului până la Şanţul Cetăţii. O solutie minimală ar fi să nu se mai construiască nimic ce ar bara calea viitorului traseu, pentru o renaştere ulterioara. Nu trebuie să permitem celor care n’au reusit să intre în Istorie să intre în Geografie!

În continuare voi arăta şi alte situaţii în care s’a reuşit sau se încearcă renaşterea a ceva ce a existat cu mult timp în urmă fără o legatura directă cu cele arătate mai sus:

Evreii şi-au recreat Patria lor istorică după ce peste 1500 de ani practic nu au mai existat pe acel teritoriu şi şi-au reînviat limba după mai bine de 2000 de ani, timp în care ebraica era considerată o limbă „moartă”, fiind folosită numai ca limbă de cult. Fiindcă tot a venit vorba, câti dintre noi ştim că exista în oraş o sinagogă (strada Poet Grigore Alexandrescu) dovadă că a existat o importantă comunitate evreiască – simbolul comertului liber.

Zimbrii care se găsesc astăzi în România au fost aduşi din Bulgaria după ce ei disparuseră din aceste locuri ca urmare a distrugerii arealului lor, dar şi consecinţă a vânarii lor nerationale.

 

În Australia, mai exact pe insula Tasmania din sudul său extrem a existat până în 1936 când a murit ultimul exemplar, Tigrul Tasmanian, un marsupial intens vânat pentrucă provoca mari pagube turmelor de oi. Ultimul exemplar a fost chiar filmat în 1936 într’un film de câteva zeci de secunde de către un naturalist pasionat. S’a mai păstrat şi un embrion conservat în formol. Acum se încearcă refacerea prin clonare a acestui animal şi se cheltuiesc în acest scop fonduri uriaşe.

 thylacinehobart1933

Ultimul exemplar de Tigru Tasmanian, în captivitate

 

Dar nu numai ce a distrus omul se încearcă a se reface: se doreşte învierea dinozaurilor după ce aceştia au dispărut acum 600 de milioane de ani din cauze naturale. Dacă filmul Jurasic Parc a făcut vâlva pe care o ştim, vă daţi seama ce-ar însemna apariţia dinozaurilor în carne şi oase?

 

Un proverb chinezesc spune că orice drum, oricât de lung ar fi, începe întotdeauna cu primul pas. Avem de ales între a fi în continuare indiferenţi la ce se întâmplă în jur, sau, simţind nevoia de a schimba ceva, să încercăm să recuperăm trecutul; spre deosebire de ceilalţi filosofi antici, Platon îşi proiecta Utopia nu în viitor, ci în trecut. Eu cred că în fiecare din noi există un platonician, un utopist regresiv.

 

Şi acum o descriere a străzii Libertăţii (fost 30 Decembrie), aşa cum a cunoscut-o dl. avocat. Teodor Nicolin.

Strada Al. I. Cuza începe din Calea Domeasca (perpendicular pe această veche arteră a oraşului), din faţa vechilor clădiri în care se aflau Prefectura şi Tribunalul Judeţean şi merge până în piaţa Mitropoliei.

Voi stărui mult asupra acestei străzi pentrucă ea a fost decenii întregi Centrul Târgoviştei şi nu numai că mă leagă numeroase amintiri de cele petrecute pe această stradă între anii 1930-1940, dar şi fiindcă reprezintă specificul târgului acesta cu case şi prăvălii construite la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Pe bună dreptate s’a numit Centrul Târgoviştei deoarece ani de zile aici palpita viaţa urbei şi tot ce avea ea semnificativ pentru anii care au trecut.

 

         În vremea la care mă refer, din diferite parţi ale oraşului, cetăţenii ştiau că vin să se plimbe „pe Centru”, se întâlneau „în Centru” sau făceau cumpărături la diferite magazine „din Centru”. Unele persoane mai spuneau, cu oarecare pedanterie în glas, că se plimbau „pe Corso”.

 

         Pentru a reda atmosfera de pe această stradă, din trecutul ei şi, în special, din perioada interbelică, am să arăt că se obişnuia ca pe o portiune situată între colţul dela care începe strada I.H. Rădulescu şi până în piaţa Mitropoliei, în serile în care vremea era prielnică, ore întregi, până târziu, să fie un du-te-vino în care tineri şi oameni în vârstă se plimbau şi discutau despre toate şi tot, fiind aici prezente persoane apartinând tuturor păturilor sociale.

 

img_3809

 

Forfota de pe Centrul Vechi – în drepta Cinema Popular

 

În timpul când se petrecea această plimbare a unora dintre cetăţeni, alţii stăteau la mesele scoase în stradă, când timpul permitea, în fata berăriei lui Filip Tomescu sau în faţa cofetăriilor lui Simionescu sau Mircea Diaconescu şi priveau la cei care treceau prin faţa lor, ca la o defilare, în vreme ce consumau, după caz, bere sau prăjituri. În faţa unor vitrine ale pravaliilor din Centru se aflau nişte bare din metal aşezate la înălţimea de un metru faţa de sol de care se rezemau alte persoane mai tinere şi urmăreau, de asemenea, pe trecători şi, nu în ultimul rând, pe trecătoare. Plimbările acestea nu erau deranjate de circulaţia unor vehicule deoarece, în anii de dinainte de război, nu erau în oraş decât 3-4 trăsuri şi 2-3 automobile ce foarte rar circulau.

  

Vom porni acum pe strada Al. I. Cuza, deci pe Centrul Vechi al oraşului Târgovişte, urmărind să ne amintim de fiecare casă, de cei care au locuit în casele respective, pe strada la care mă refer, dar, mai înainte, aş vrea să precizez două chestiuni: în primul rând este ceva ieşit din comun şi anume faptul că acestă stradă în timp de şapte decenii a purtat pe rând şapte denumiri şi iată dece – la începutul anului 1930, ea se numea strada Libertăţii; dupa iunie 1930, edilii târgovişteni s’au gândit să-i dea numele noului suveran Carol al II-lea, astfel că, până la abdicarea acestuia în 1940 aceasta i-a purtat denumirea. În septembrie 1940, instaurându-se regimul antonesciano-legionar strada a primit numele 6 Septembrie, astfel că, până în 1944, după actul dela 23 august, a purtat această denumire. Nu-mi amintesc exact ce s’a întâmplat în perioada august 1944 – decembrie 1947 dar se poate că a fost denumită strada Regele Mihai. Apoi i s’a dat numele de 30 Decembrie, când a abdicat Regele Mihai şi a fost instalată republica populară. Strada poartă acest nume până în 1990. La începutul acestui an, după revoluţia din decembrie `89, cineva, destul de neinspirat, i-a dat denumirea de strada Eremia Grigorescu. Sigur, acest general a fost destul de important pentru istoria nostra militara pentrucă a avut un rol deosebit în luptele din Moldova în anul 1917, dar nu avea nicio legătură cu oraşul Târgovişte. Din anul 1997, cel care scrie aceste rânduri a luat iniţiativa de a da unor strazi din oraşul nostru vechile denumiri de dinainte de regimul comunist. S’a format o comisie la consiliul local şi propunerile mele au fost acceptate în sensul că mai multe străzi au revenit la denumirile purtate înainte de 1950. Printre aceste străzi, una se numea Colonel Baltareţ şi pentrucă i se fixase numele de Al. I. Cuza, am avut oarecare discuţii cu primarul pentrucă eu solicitasem revenirea la denumirea colonelului erou care a fost comandantul Regimentului 22 din Târgovişte şi a locuit pe strada respectivă. Mi se aducea argumentul că domnitorul Al. I. Cuza era mai important, însă eu am susţinut că se poate acorda această denumire altei străzi, rămânând ca vechea arteră Colonel Balatareţ să revină la denumirea iniţială. În prezent, Centrul Vechi al Târgoviştei se înşiră, în cea mai mare parte a sa de-a lungul străzii care poartă numele de Al. I. Cuza.

 

         În al doilea rând aş vrea să arăt că strada aceasta care porneşte din Calea Domneasca din dreptul fostelor clădiri ale Tribunalului şi Prefecturii şi merge până în piaţa Mitropoliei a fost, aşa cum s’a şi numit, Centrul oraşului, strada principală a Târgoviştei. Dar ea a suferit unele modificări în perioadele de timp parcurse între 1930 şi actualitate. Între primii ani ai perioadei interbelice şi până prin 1950 a avut o înfăţişare deosebită, specifică târgurilor de provincie din Vechiul Regat, cu clădiri aproape uniforme cu spaţii comerciale la parter iar etajele folosite ca spaţii de locuit, cu unele excepţii în partea de început şi la capătul ei în piaţa Mitropoliei.

 

         Dupa 1950, când magazinele particulare – existente în perioada interbelică, în timpul războiului şi puţin după acesta, până la nationalizări – au dispărut, atunci au apărut unele modificări nesemnificative de care n’aş vrea să vorbesc. Şi, în sfârşit, în perioada de dupa 1990 a suferit alte modificari şi anume în porţiunea dintre strada Heliade Rădulescu şi până în faţa Primăriei sunt o serie întreagă de magazine şi de alte localuri cum ar fi sedii de partide pe care le cunosc toţi cei care locuiesc actualmente în Târgovişte. În schimb, toată porţiunea dela strada care merge pe lângă Primarie şi până în piaţa Mitropoliei, în întregime fosta stradă Libertăţii, în prezent Al. I. Cuza, a dispărut cu totul iar pe locul respectiv sunt blocuri construite în ultimele două decenii care nu mai păstrează nimic din aspectul Centrului Vechi.

 

        Şi acum vom porni pe strada respectiva, pe vechiul Centru al oraşului şi vom găsi la numărul 1 o clădire situată pe colţul străzii cu Calea Domneasca. E casa ce a aparţinut unei familii foarte cunoscute în prima parte a secolului XX, familia Câmpeanu. E o casa în stil neoclasic românesc (aşa cum au fost multe la sfârşitul secolului XIX) atât în Bucureşti cât şi în oraşele din provincie. Camerele sunt situate deasupra solului astfel că intrarea se face pe mai multe trepte, uşa principală este încadrată de două coloane, iar pe faţada dinspre Calea Domnească există o fereastră foarte mare şi sub ea un mic balconaş, deosebit faţă de alte construcţii din urbe. Familia Campeanu, despre care probabil am să mai vorbesc şi în altă parte, a avut două proprietaţi alăturate, una pe strada principală a oraşului, pe colţ cu Calea Domneasca, şi alta, alături, pe Calea Domneasca, la care vom reveni atunci când vom ajunge la prezentarea zonei respective.

 

         În perioada intebelică şi până după război în casa de care vorbesc a fost instalată Banca Damboviţa, o bancă ce se afla sub conducerea acestei familii. Raspundea de afacerile bancii avocatul Nicu Dobreanu care locuia în casa respectivă. El nu era căsătorit şi a trăit, dar nu în aceeaşi casă, până acum câţiva ani, ajungând la o vârstă destul de înaintată.

 

         În legătură cu casa aceasta aş vrea să subliniez o eroare deosebit de gravă pe care au făcut-o edilii sau istoricii târgovişteni instalând pe zidul casei respective o placă în care se spune că „în această casă s’a născut scriitorul I. Al. Brătescu-Voinesti”. Este o eroare. La data naşterii scriitorului casa nici nu era construită. Consider că această gravă eroare trebuie se fie îndreptată. Şi pentrucă a venit vorba de acest mare scriitor, arăt că alaturi se află o altă casă, mult mai mică, fără un stil deosebit, care în prezent are faţada chiar în stradă şi unde a trăit până în anii `50 – `60 Fănică Brătescu, fratele scriitorului, ceea ce mă face să cred ca aceasta este casa ce a aparţinut familiei Brătescu şi este cu putinţa ca aici să se fi născut şi Alexandru Brătescu-Voineşti.

 

         Acest personaj pitoresc al oraşului, Fănică Brătescu, era un om scund, purta barbişon şi ochelari fumurii. Se plimba prin Centrul oraşului cu un baston în mână şi se spune că după venirea regimului comunist ar fi ars în curtea casei o mulţime de documente (nu se ştie dece, nu se ştie ce cuprindeau acele hârtii), dar pe care el le considera compromiţătoare din punct de vedere politic. Casa aceasta a fost trecută, după moartea lui Fanică Brătescu, în proprietatea unui avocat, Alecu Stefan. L-am cunoscut personal pe avocatul acesta, era un om mărunt, îndesat şi de câte ori discutai cu el avea un umor specific oamenilor plecaţi dela ţară, dar inteligenţi, şi plasa de fiecare dată câte o glumă ce făcea discuţia plăcută. Avocatul acesta probabil că a plecat de undeva dintr’un sat, dintr’o familie nu prea bogată, fapt pentru care în timpul studiilor la facultate a trebuit sa-şi ia o slujbă şi a fost pedagog la liceul Ienachiţă Văcărescu unde elevii îl porecliseră, n’aş putea să ştiu dece, „Castană”. Şi avocatul acesta s’a stins din viată prin anii `70 iar casa este în prezent proprietatea unui fost elev la liceul dela Mănăstirea Dealu, fost director la întreprinderea de panificaţie, Cristescu, despre care, aşa în treacăt, aş putea aminti un fapt care a făcut puţină vâlvă în oraş pentrucă fiica lui, Poliana, a fost căsătorită o vreme cu Nicu Ceausescu.

 

         Trecem acum pe cealaltă parte a străzii. Dupa ce întreg colţul cu Calea Domnească a suferit modificări importante în perioada de dupa 1950 în sensul că gardul care împrejmuia curtea unei clădiri de care voi vorbi atunci când voi prezenta Calea Domneasca, a rămas un loc viran, prima construcţie din Centrul Vechi pe aceasta porţiune este sub orice critică din punct de vedere arhitectonic: un mic bloc pe care privindu-l nu ştii niciodată dacă îi vezi faţada sau spatele. După acest bloc construit într’o perioadă nefericită pentru urbe din punct de vedere urbanistic se găseşte o altă casă ce a fost construită prin anii `30 în stilul la modă atunci, numit cubist; în această casă a locuit familia avocat Baravache. Acesta avea rude de origine macedoromâna venite din sudul Dunării în România. Despre familia lui pot să spun câteva lucruri plăcute, în primul rând pentrucă acest avocat avea un simţ deosebit al umorului şi, de multe ori, în familia prietenilor unde mergea aducea câteva copii de pe cereri-plângeri făcute prin tribunal într’un stil care era de-a dreptul hazliu. Îmi aduc aminte şi acum, deşi l-am auzit redat de avocatul Baravache prin anii `40, de textul acestei plângeri făcute de o femeie dela ţara: „vreau să fiu recompensată pentru faptul că am fost lovită cu un furcoi anume Paraschiva în părţile îndelicate ale sedentării”.

 

         Avocatul Baravache a avut două fete, cea mare, Gabi, a fost prietena mea, în sensul colegial, noi învaţând în aceeaşi serie, ea la liceul Carabella, iar eu la Ienachiţă Văcărescu şi cea mică, pe nume Cornelia. Am fost foarte bun prieten cu Gabi Bavarache şi pentru vremea aceea, anii `40, era cunoscută în oraş ca una dintre cele mai frumoase fete. Îmi amintesc un lucru care, tot aşa, poate fi reţinut: noi elevii de liceu din 1944 eram obligaţi să facem pregătirea premilitară. Comandantul nostru, al plutonului de elevi dela liceul Ienachiţă, era un tânăr locotenent care, aflând ca eu sunt prieten cu Gabi Baravache, dorea neapărat să-i fac cunoştinţa cu ea. Eu m’am dus şi am vorbit cu fata. La început ea facea nazuri dar i-am spus că dacă va face acest lucru ne va pune şi nouă o pilă pe lângă sublocotenentul respectiv. Gabi a iesit cu el de cateva ori în oraş. Păcat că, peste nici un an de zile, tânărul avea să moară pe frontul din Rasarit.

 

         Familia Baravache a vândut această casa şi s’a mutat la Bucureşti, părinţii Corneliei şi Gabrielei au murit de mult, şi astfel s’a sfârşit şi cu această familie atât de cunoscută în vremea respectivă în oraşul nostru.

 

         După casa de care am vorbit, într’o curte foarte mare se află acum trei clădiri, în stiluri diferite, destul de mari, două cu etaj, una numai cu parter. În prezent aici e sediul Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi. Toate aceste proprietăţi au aparţinut unui târgoviştean care nu era originar din oraş şi nu stiu de unde a venit şi cum s’a îmbogaţit, pe nume Scarlat Florescu. El era un bărbat scund, cu mustaţa neagră, tunsă deasupra buzei şi care era cunoscut în urbe drept un mare curtezan pentrucă făcea întotdeauna în aşa fel încât să meargă pe lângă vreo doamnă sau domnişoară pentru a-i face complimente (deşi era căsătorit şi avea un băiat). După 1948, odată cu naţionalizarea, acest personaj a dispărut din Târgovişte şi nu mai ştiu nimic de el.

 

         Mai departe, casa vecină, o casă nu deosebit de arătoasă, era locuită de un negustor, Niculescu, poreclit, n’as putea să spun dece, „Perisoară”, care în Centru, mai departe de locuinta sa avea unul dintre magazinele în care se vindea încăltăminte, dar un magazin cu pretenţii de lux, cu clienţi aleşi din protipendada oraşului. Traversând, pe coltul din actuala strada Alexandru Ioan Cuza şi strada Plutonier Ditescu Stan este o altă casă pe care n’as putea s’o descriu ca fiind deosebită, tot fără etaj, dar destul de arătoasă, ce a aparţinut în perioada interbelică unui colonel, pe nume Cristescu. Acesta era un bătrân pensionar pe care noi, copiii de pe stradă, îl vedeam foarte des stând pe una din băncile din grădina publică din faţa Primăriei. În familia mea, întotdeauna se discuta cu zâmbetul pe buze despre soţia lui care avea o înfaţişare mai aparte. Era o femeie foarte scundă şi purta deasupra capului o coafură foarte mult ridicată, se numea pe atunci „coc” şi, deşi înaintată în vârstă, îşi vopsea mereu podoaba capilară într’un negru corb. Cred că soţii Cristescu n’au avut urmaşi pentrucă au murit sau au plecat din oraş iar casa a trecut în proprietatea unor persoane pe care nu le cunosc.

 

         Tot pe partea stângă a străzii este în prezent o casa ruinată care a aparţinut unui evreu pe nume Faibovici. Acesta era un mare negustor de vinuri (despre care se spunea însa că facea vin din surcele, adică îl falsifica, chiar dacă în preajma oraşului erau multe vii).

 

         Alături a fost casa unui alt evreu care era avocat şi se numea Wilder. În momentul când au venit la putere legionarii toţi aceşti evrei au dispărut din Târgovişte iar în casa lui Wilder s’a instalat familia doctorului Stefănescu ce a fost multă vreme medic orelist iar soţia licenţiată în drept şi scurtă vreme a devenit judecator la Tribunalul Dâmboviţa. 

 

         Pe aceeaşi parte a străzii ne vom afla în fata uneia dintre cele mai vechi clădiri din oraş cu rezonanţă istorică mai ales în domeniul culturii pentrucă aici a fost înfiinţată fosta şcoală primară de băieţi, în prezent sediul Centrului Creaţiei Populare Dâmboviţa. În curtea acestei şcoli se află bustul poetului Vasile Cârlova, operă a scriitorului Vasile Blendea.

 

         Am amintiri deosebite în legatură cu această clădire pentrucă am urmat aici cursul primar. Între învăţătorii deosebit de merituosi care-şi desfăşurau în acest local activitatea amintesc pe institutorul Bucşăneanu, pe Burtăroiu şi pe învăţătorul meu din clasele a III-a şi a IV-a Iosif Dumitrescu, ce a fost un poet care a publicat şi numeroase volume semnând I.D. Pietrari. Multe sunt de spus despre trecutul acestei scoli, despre modificările care s’au petrecut odată cu schimbarea acestei şcoli în instituţie, ce-i drept culturală, însă cu alt profil decât cel gândit de către cei care au construit-o.

 

        În orice caz, nu trebuie uitat faptul că este vorba de cea mai veche clădire în care a funcţionat o şcoală în Târgovişte (construită în anul 1864) şi că foarte mulţi copii ai târgoviştenilor dela sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX au învaţat la Scoala Primară de Băieţi Numarul 1 ce a funcţionat aici.

 

         Revin pe partea dreaptă a străzii. Dupa imobilul în care spuneam că a locuit negustorul Niculescu, exista spre colţul strazii cu strada Dr. Marinoiu o veche şi deteriorată clădire în care a locuit un judecător Vasilescu. Partial, casa de pe colţul propriu-zis a fost distrusă nu de mult de un incendiu.

 

        În celălalt colţ este o casă construită în stil cubist în care se afla cabinetul unui medic evreu, Swartz, dispărut din Târgovişte în perioada regimului legionar.

 

         Alături, într’o curte mare se afla o casă destul de aspectuoasă care a fost proprietatea unui magistrat, pe nume Petrus Slavu. Acesta făcea parte dintr’o familie renumită în Târgovişte, din care erau cunoscuţi trei fraţi. Doi dintre ei erau oameni de afaceri, foarte bogaţi, iar cel de care vorbesc acum era singurul intelectual, judecator distins la Tribunalul din Târgovişte şi care s’a mutat cu familia sa în Bucureşti, când a fost avansat la Curtea de Apel din Capitală.

 

În continuare, pe aceeaşi parte a străzii, de dimensiune mijlocie, cu intrare dintr’o curte destul de mică. A apartinut în perioada interbelică unei familii destul de cunoscută – la acea vreme – în oraşul nostru: familia Dudău. (…) rudenia familiei Dudău cu o figură aparte din trecutul Târgoviştei şi anume Maica Smara. (…) Un amănunt inedit legat de soţii Dudău: puţini ştiu că ca ei au rămas imortalizaţi pe o peliculă cinematografică datorită faptului că acum vreo patru decenii, când s’a turnat în acest oraş filmul „Străzile au amintiri”, regizorul a surprins o scenă pe una din străzile oraşului şi, cu plata unei sume infime, a prins în obiectiv pentru două-trei minute câţiva trecători, printre care şi cei doi soţi. Familia Dudău este de mult dispărută, toţi membrii ei fiind decedati.

 

Mergând mai departe, vom vedea o casă mult mai mică decât cea a Dudăilor. Aici a locuit familia Stematiu. Când eram copil, deseori îl zăream pe strada pe care se afla locuinţa sa pe Nea Niţa Stematiu, un bătrânel cocârjat, cu mustaţa albă, păşind tacticos în promenada ce o făcea spre a mai întâlni cunoscuţi de vârsta lui.

 

Niţa Stematiu (prieten cu bunicii mei, poate o fi fost şi el negustor?) a avut mai mulţi copii dar despre băieţi nu ştiu prea multe fiindcă se stabiliseră de mult la Bucureşti. Le-am cunoscut însa bine pe cele două fete: Viorica şi Marioara care au rămas să locuiască în casa părintească până la sfârşitul vieţii. Rămăseseră necăsătorite şi, de aceea, când se vorbea despre ele se spunea „domnisoarele Stematiu” iar la noi în familie auzeam cum erau numite „fetele Stematiu”. Marioara s’a căsătorit totuşi foarte târziu, când era aproape de vârsta senectuţii. Dar am să povestesc ceva deosebit – deşi nu de mare importanţă – dar care poate da o culoare aparte însemnărilor mele şi anume voi vorbi despre o femeie de serviciu a surorilor Stematiu pe care o ştiau toţi cu numele de „Maria-chioara” (avea un defect vizibil la ochi). Această biată femeie era analfabetă şi a fost puţin cam exploatată fiind amăgită până a murit cu o incredibilă poveste pentru mulţi: i se spunea că un tânăr de undeva din Europa aflase de ea şi dorea s’o ia de nevastă. Dar cum acesta avea mereu unele însărcinari (nu se ştie din partea cui) trebuia mereu să călătorească peste mări şi ţări şi nu mai ajungea la Maria. I se arătau şi scrisori (femeia nu ştia ce scrie acolo) şi se primeau mereu mesaje dela aventurierul iubit!

 

Marioara Stematiu a decedat acum vreo zece ani după ce-i murise şi soţul ce se numise Sinescu.

 

Ajungem la colţul străzii Al. I. Cuza cu strada Heliade Rădulescu unde, în prezent, se află parcul Bisericii Târgului. A existat până în anii `30 o clădire mai mare, cu etaj, dar care, după câte îmi amintesc, era foarte deteriorată şi se spunea că este casa „Potcăpierului”. Proprietarul era un oarecare negustor care, printre altele, confecţiona şi vindea preoţilor acest articol vestimentar care făcea parte din straiele bisericeşti cu care aceştia oficiau (potcapul).

 

Mergând pe partea stângă a străzii, după localul fostei scoli primare se afla o casă în stil vagon, cum se spunea atunci, adică o casa în care camerele se continuau una după alta până în fundul curţii. Aceasta a fost casa bunicilor mei. Aceştia s’au numit Finareta şi Grigore Ionescu. Bunicul meu a fost unul dintre cei mai mari negustori ai oraşului şi a avut un magazin în centrul Târgoviştei (în clădirea la parterul căreia astăzi se găseşte pizzeria Tic-Tac). Prin anii 1890 el a mai deţinut şi o functie în administraţia oraşului şi anume a fost ajutor de primar iar o perioadă a fost chiar locţiitor al acestuia. O fotografie care îl înfăţişează în ţinuta de ceremonie din vremea aceea stă mărturie în acest sens. (Poartă, în fotografie, brâul tricolor, asa cum se obişnuia atunci pentru funcţia de primar). Bunicul meu a trăit foarte mult însa în ultima parte a vieţii nu s’a ocupat nici de negustorie şi nici de nimic altceva pentrucă îşi vânduse prăvălia şi trăia din chiriile percepute pentru unele camere ale casei pe care le inchiria. Aceasta casă a fost demolată, marindu-se curtea fostei şcoli primare.

 

Am amintiri deosebite despre bunici atunci când, copil fiind, în recreaţii plecam din scoala care era alături şi mă duceam la bunica să mă trateze cu ceva bunătăţi pe care le prepara special pentru mine. De asemenea, nu voi uita camera în care bunica mă poftea atunci când mergeam în vizită pe un scăunel care era special rezervat pentru mine şi mă punea să-i povestesc ce am făcut la scoală, ce-am mai învăţat şi câte altele. Mi-a rămas şi acum în urechi tic-tac-ul unui ceas din camera bunicii pe care n’am să-l uit pentrucă era cu totul aparte. Era un ceas de perete sub formă de farfurie şi scria pe el „Minerva”. Asta însemna că fusese dobândit dela editura „Minerva”, care făcea astfel de cadouri colaboratorilor sau abonaţilor ei. Dupa ce bunicii mei s’au stins din viaţă, casa a fost vândută.

 

O singură amintire mai am în legătură cu această casă referitoare la faptul că, în camerele din faţă, a locuit o vreme cu chirie un medic care mai târziu şi-a construit o casă tot pe Centru şi a fost foarte cunoscut în oraş, doctorul Pricoiu Pricunda. Înainte de căsătoria sa, el a stat şi a avut un cabinet medical mulţi ani în casa bunicilor mei.

 

După această casă se află o clădire foarte mare, cu etaj, în care a funcţionat mult timp farmacia Greff. Se pare că, iniţial, farmacistul Greff, pe care eu nu l-am apucat, dar care are în prezent mormântul cu o cruce bine întreţinută în curtea bisericii catolice din Târgovişte, trebuie să fi fost de naţionalitate germană sau maghiară, venit din Austro-Ungaria cu mulţi ani înainte de acest secol. Dupa moartea lui a rămas acolo soţia, tot farmacistă, şi a condus localul până după război când şi acesta a fost naţionalizat. Fiul doamnei Greff, pe nume Dodo Greff, a fost şi el farmacist şi a locuit o vreme în Târgovişte după care s’a stabilit la Moreni. Farmacista Greff a avut şi o sora care, fără să fie de specialitate, o ajuta în laboratorul farmaceutic. Interesant este că aceasta a fost căsătorită cu un oarecare Conto Mihalo. Nu ştiu cine a fost acesta însa cu siguranţă că aceasta căsnicie a lor a fost de scurtă durată pentrucă eu nu am reuşit să-l cunosc dar i-am cunoscut fiica, ce a fost prietenă cu mine, în vremea aceea noi fiind elevi. Ea a locuit împreună cu mătuşa şi mama sa la etajul clădirii şi era o fată deosebit de frumoasă.

 

După farmacia Greff urmeaza nişte case cu etaj, însă mult mai mici decât aceasta. Astăzi ele sunt foarte deteriorate şi chiar în perioada interbelică ele nu reprezentau mare lucru în peisajul arhitectonic târgovistean.

 

Mergând mai departe însa mă opresc la o curte aflata cu intrarea înspre Centru în care se găsea un atelier fotografic. În Târgovişte atunci erau puţini fotografi şi unul dintre ei era fotograful Lăzărescu. Am fost coleg de scoală primară cu fiul sau şi ştiu că multă lume venea să se fotografieze la el. Au dispărut cu totul şi casa şi atelierul şi familia. Cam în dreptul acestui atelier cu fatada înspre stradă era o plăcintărie renumită pe vremuri a grecului Dacos. La el puteai găsi întotdeauna plăcinte, pateuri şi alte produse de patiserie foarte bune iar acest Dacos a avut mulţi descendenţi în oraşul nostru. Printre aceştia îmi amintesc de unul dintre baieţi care era surdo-mut şi, copil fiind, mă minunam întotdeauna când intram în plăcintărie cum acesta putea să înţeleagă ce-i cereau clienţii comunicând cu aceştia numai prin semne. O fata de-a lui Dacos a fost căsătorită la rândul ei cu un patiser, Damian, care a ţinut multa vreme o altă patiserie în oraş.

img_3867

În locul clădirii cu un singur etaj de pe partea dreaptă a străzii e acum Belvedere

 

Şi acum trec iarăşi drumul. Pe celălalt colţ al Centrului cu strada Heliade Rădulescu, în preajma actualei clădiri a telefoanelor, s’a aflat un magazin într’o casă foarte scundă, foarte putin aspectuoasă, mai mult o magazie, care aparţinea unui evreu. Acest magazin, în care se vindeau haine, se chema „La englez”. Tot în acea parte a clădirii s’a deschis mai târziu o librărie care a purtat numele de librăria „Ienachiţă Văcărescu” pentrucă a fost deschisă şi chiar vindea în ea profesorul Ion Calboreanu, unul dintre dascalii cunoscuţi ai oraşului, om de cultură, literat şi bun profesor de limba română, care împreună cu soţia sa şi cu un frate au făcut acest gen de comerţ. E drept că aceasta nu a durat prea mult şi imediat după război a dispărut magazinul de cărţi al profesorului Calboreanu.

 

Mergând mai departe pe aceeaşi parte a Centrului Vechi vom întâlni o serie de clădiri cu etaj care au toate înfaţişarea specifică a caselor negustoreşti ridicate la sfârşitul secolului XIX, cu spaţii la parter pentru prăvălii şi cu apartamente la etaj pentru locuinţe, care aveau mai toate câte un mic balconaş de fier forjat care dădea specificul străzii. Prima dintre aceste case ce are la parter în prezent pizzeria Tic-Tac a fost proprietatea bunicilor mei de care am vorbit mai înainte şi care aveau aici un magazin universal foarte preţuit la vremea respectivă.

 

Imobilul a fost cumpărat de către Gheorghe Stănescu, cel care avea să înfiinţeze aici o librărie. Despre acesta am în amintire o poveste ce circula despre tinereţea librarului şi care bănuiesc că era adevărată. Se spunea că în anii când în Târgovişte erau multe familii de evrei, aceştia aveau o sărbătoare numită Purim şi cu această ocazie se obişnuia ca persoane din această etnie sau chiar români prieteni să facă vizite celor care tineau sărbătoarea fiind primiţi cu uşile deschise şi cu casele pline de bunătăţi. De asemenea, unii dintre cei care colindau pe la casele evreilor în zilele de Purim obişnuiau să umble mascaţi. Stănescu, pe vremea când era tânăr, aflând de această situaţie şi-a procurat şi el o mască şi a început să meargă pe la diferite case şi să servească bunătăţile ce se ofereau de această sărbătoare. Până la urmă, însă, cineva a aflat care era realitatea, că vizitatorul nu era nici evreu, nici prieten cu cei vizitaţi şi atunci, într’o seară tânărul mascat a primit o lecţie contondentă pentru faptele sale. După ce a devenit patronul unei librării, Gheorghe Stănescu era un om cam ciudat şi tinerii, printre care mă numaram şi eu, elev de scoală, nu prea cumparam cărţi şi rechizite dela această librărie. Mai ştiu despre Stănescu, a cărui familie locuia la etajul clădirii unde era librăria, că avea două fete care au fost eleve la Liceul Carabella, dar amănunte nu mai cunosc şi nici nu ştiu ce s’a întâmplat cu familia respectivă după război.

 

Peste drum s’a aflat în Centrul Vechi librăria „Socec” pe care am frecventat-o întotdeauna în tinereţe, de aici îmi cumpăram manuale şcolare şi toate cele necesare unui elev. Aşa cum spuneam, această librărie era mult mai solicitată de târgovişteni decât cea a lui Stănescu. Aceasta a fost sucursala librăriei „Socec” din Bucureşti, binecunoscută firmă în perioada interbelică şi avea ca reponsabil un simpatic evreu foarte serviabil cu toată lumea, care se numea domnul Simion. În vremea când eram elev la liceul Văcărescu şi când tatăl meu înca mai trăia, puteam merge la fiecare început de an şcolar la librăria „Socec” şi cumpăram ce-mi trebuia – manuale, caiete, creioane şi multe altele – şi de fiecare dată vânzătorii care mă ştiau îmi treceau obiectele cumpărate pe o listă iar în final tata venea şi plătea tot ceea ce cumpărasem eu. Domnul Simion oferea câte un stilou drept cadou pentru vânzarea făcută. Îmi mai amintesc, de asemenea, că la fiecare început de an tot domnul Simion oferea persoanelor din Târgovişte care erau cunoscute şi aveau funcţii mai importante câte un calendar de birou pe care se aflau imprimate cu litere aurii cele două iniţiale ale celui care primea respectivul calendar.

 

Pe aceeaşi parte a străzii s’a aflat o cofetarie a lui Niculache Dimitriu. Acesta era un negustor bătrân cu mustaţi albe pe vremea când l-am cunoscut eu şi cofetăria lui pregătea prăjituri de calitate, fiind frecventată de protipendada târgovişteana. În legătură cu cofetarul amintit (de care ştiu că-si avea locuinţa într’o casă de pe Bulevard) avea o soţie de care îmi amintesc cu zâmbetul pe buze pentrucă dorind să intre şi ea în rândul doamnelor din societatea bună a oraşului în care se vorbea mult limba franceză, dar pe care ea nu o cunoştea, folosea cu prietenele ei foarte des o expresie de care auzeam eu că se vorbea prin casă în familia mea şi anume, ea spunea deseori prietenelor „ma chere dragă”.

 

După ce cofetarul Dimitriu s’a stins din viată, cofetăria a devenit proprietatea unui cofetar mai tânăr numit Mircea Diaconescu. Acesta a mentinut calitatea localului de cofetarie la nivel superior şi foarte multă lume continua să vină aici să mănânce câte un ecler sau câte o prăjitură bine preparată sau să bea câte o cafea, de asemenea de calitate. Câteva amintiri legate de această cofetărie sunt din timpul războiului. Prin anii `40 au fost în Târgovişte în trecere sau o perioadă mai scurtă de timp cazate la marginea oraşului, trupe germane. Am văzut şi eu ca şi alti oraşeni câteva scene care spun multe în legătură cu situaţia trupelor germane, şi anume faptul că ofiterii nemţi care intrau în cofetăria lui Mircea Diaconescu vedeau că în România se putea comanda oricâte prăjituri dorea fiecare (deşi românii nu comandau decât o singură prăjitură).

 

Atunci reprezentanţii armatei Marelui Reich, care era învingător la vremea când se întâmplau aceste lucruri, care ştiau că în ţara lor se mănâncă dulciuri cu cartela, au început să comande în cofetăria noastră tăvi întregi de prăjituri ca să mănânce pe săturate. Sigur că multe s’ar putea spune despre atmosfera din această cofetarie, despre mesele scoase vara pe trotuar la care veneau clientii nu atât să mănânce o îngheţată sau o prăjitură, ci mai mult să privească trecerea celor care se plimbau prin Centru. Dar mă voi opri aici şi voi merge mai departe amintind alte magazine de pe aceeaşi stradă.

 

Atât pe partea stângă cât şi pe partea dreaptă, în spaţiile comerciale dela parterul clădirilor pe care le-am prezentat anterior erau multe magazine cu spaţii nu prea mari dar foarte bine aprovizionate. Voi da numai două exemple: magazinele „Furnica Nouă” şi „Furnica Veche”.

 

Nu stărui nici asupra acestora şi mă voi opri pe partea dreaptă a străzii, la spaţiul deschis din faţa primăriei oraşului. Acest spaţiu era denumit la acea vreme Grădina publică. Se afla un rond cu iarbă şi flori în mijlocul căruia se găsea instalată statuia cu bustul poetului târgoviştean Grigore Alexandrescu şi un mic havuz de apă iar pe margini existau bănci sub coroanele pomilor pentru ca în zilele călduroase de vară să ofere, în special pensionarilor, prilej de odihnă în această grădiniţă.

 

Pe latura din dreapta Grădinii publice era un mic local nu prea aratos dar freventat în special în timpul verii de multa lume care se aşeza la mesele înşirate în faţa întrării consumând bere la ţapi ori la halbe şi covrigei cu sare din coşuleţele oferite de patronul berăriei. În interior exista o masă de biliard pentru cei care vroiau să practice acest joc.

 

Imediat alăturat a existat un chiosc ridicat la aproape un metru deasupra pământului şi aici venea de trei ori pe săptămână, seara, fanfara Regimentului de infanterie din oraş care dădea concerte pentru cei care se plimbau prin grădina. Uneori fanfara era condusă de un subofiter din regimentul respectiv iar alteori chiar de către şeful acestei fanfare, capitanul Stan. În locul unde se afla acest chiosc s’a ridicat imediat după război o clădire în care se instalase biblioteca oraşului iar mai târziu s’a construit un imobil masiv cu etaj în care sunt instalate astazi o serie de birouri ale serviciilor din cadrul primăriei municipiului Târgovişte. Aici se află sala în care se oficiază căsătoriile.

 

Pe colţul străzii, înainte de intrarea în grădina, este o clădire mai mare cu etaj care a aparţinut în perioada interbelică comandantului detaşamentului de pompieri al oraşului, numit locotenentul Sotir. La parter a existat o vreme o cofetărie al cărui proprietar se numea Simionescu şi care are o mica povestioară pe care aş dori totusi s’o amintesc aici. Acest Simionescu, care probabil era cofetar mai demult, dar nu stiu unde îsi exercita profesiunea avea o fetită şi tatăl său a cumparat odată un bilet la Loteria de Stat care exista în perioada interbelică şi acel bilet a câştigat lozul cel mare, adică o sumă cu care s’a putut amenaja un local de cofetărie foarte luxos. Mai târziu familia Simionescu şi fata câştigătoare au avut un destin mai putin fericit pe care nu vreau să-l mai redau în aceste rânduri.

 

Pe celălalt colţ al Centrului de lângă Grădina publică a existat o casă cu etaj la parterul căreia a functionat ani de zile cunoscuta Berarie Filip Tomescu. La această berărie veneau foarte mulţi târgovişteni pentru a servi o bere la halbă sau la ţap, cum am arătat şi mai înainte vorbind de cealaltă berărie de alături, şi să servească ceea ce se obişnuia atunci: covrigi cu sare, alune zise americane, nişte peşti uscaţi şi saraţi care se numeau ţâri şi alte multe produse alimentare de acest fel ce se asortau foarte bine cu berea spumoasă servită de Filip Tomescu. Nu uit că pe unul din pereţii clădirii în care se afla berăria şi în care locuia familia Tomescu scria cu litere mari şi negre ceva care poate da celor de astăzi imaginea vieţii din trecut: pe acel perete scria „7 lei halba”.

  

img_3777

Clădirea în care se gasea Berăria Filip Tomescu, fost CEC, construita în 1928 după planurile arhitectului italian Ermenelgildo Zaccarelli

 

Înainte de a trece pe cealaltă parte a străzii mă întorc puţin la clădirea în care se afla cofetăria Simionescu şi voi spune câteva cuvinte din care să rezulte culoarea locală a limbajului oraşenesc-târgoviştean din vremea respectivă vorbind despre două persoane care locuiau la etajul unei case din spatele imobilului amintit. Iată despre ce e vorba: o matusă de-a mea vorbea cu mama şi spunea ca are acolo două prietene pe care le numea fetele Haralambie. Dar am prins din zbor o altă denumire pe care o mai dădea acelor prietene spunând că se duce în vizită la hărălămboaie. Iată deci cum putea fi transformat un nume propriu şi altădată această transformare mergea şi mai departe. Am auzit-o tot pe mătuşa mea vorbind despre altă prietenă căreia îi zicea Vănzănoaia. Eram atunci copil şi nu mă preocupa prea mult problema acestor cuvinte deosebite dar mai târziu am aflat cu surprindere ca aceasta Vănzănoiaia era soţia târgovişteancă a unui inginer olandez ce lucra la o societate petrolieră şi care se numea Van Zaanen. Deci doamna respectivă se numea doamna Van Zaanen.

 

Putem trece acum pe cealaltă parte amintind faptul că tot Centrul Vechi din această a doua parte a străzii a fost demolat şi în prezent întâlnim numai blocuri de locuinte noi iar magazinele şi firmele ce existau în trecut, în perioada interbelică, vor fi readuse din memorie în aceste rânduri de amintiri.

 

Încep prin a vorbi de un magazin cunoscut foarte bine de târgovişteni până în anii `40 sub denumirea patronului său care era Simon Marcus. Ştiu că în magazinul respectiv se vindea în principal mobilă şi încă de calitate iar faptul că în locuinţa mea actuală pot vedea zilnic o sufragerie cumpărată de părinţii mei în anul 1930 dela Simon Marcus, mă face nu rareori să-mi amintesc de acest negustor. Sufrageria aceasta este şi astazi ca nouă dovedind, ceea ce spuneam mai sus, calitatea obiectelor vândute în magazinul de care vorbesc. Tot în acea vreme şi tot dela Simon Marcus tatăl meu a cumpărat un patefon care era foarte preţuit atunci când nu apăruseră în casele oamenilor aparatele de radio şi până în vremea războiului acest patefon putea fi folosit totdeauna la câte o petrecere familiară sau de catre cei tineri la ceea ce numeam atunci „ceaiuri dansante”.

 

La patefon se puneau discuri cu melodii la modă şi cu cântăreţi mult îndrăgiţi pe acea vreme cum au fost Jean Moscopol şi Cristian Vasile. De asemenea îmi amintesc şi un disc pe care îl puneau părinţii mei la acel patefon pe care era înregistrat marele nostru poet Octavian Goga recitând poezia sa „Oltul”. E poate greu astăzi în epoca atâtor aparate audio-vizuale şi a Internet-ului  să ne imaginam cât de mult reprezenta un asemenea patefon pentru cei care căutau o distractie în sânul familiei.

 

img_3869

Clădirea din partea dreaptă a fost demolată: magazinul Simon Marcus

 

Mergând mai departe pe aceeaşi parte a străzii voi înşira o serie de magazine şi de firme diverse aşa cum îmi vin acum în memorie dupa atâtea decenii de când toate acestea au dispărut.

          Iată de exemplu croitoria lui Berindei, una din croitoriile de lux ale oraşului, unde protipendada din urbe îşi comanda costume bine executate de croitorul ce purta numele amintit. După aceasta se afla un magazin bine aprovizionat cu articole de calitate mai mult apreciate de partea feminină şi care apartinea doamnei Stark. Aceasta era mama celui care avea să fie cunoscut în perioada postbelică, Alexandru Stark, ca un ziarist foarte apreciat la noi în tară şi chiar peste hotare.

img_3832

Clădirile de pe partea stângă –cvartalul 2

 

Urmează o clădire pe colţul străzii, tot cu etaj cum de altfel erau şi cele precedente, în care s’a aflat multe decenii farmacia Naghy. Îmi amintesc de Naghy cel bătrân, farmacist stabilit în Târgovişte cu mulţi ani în urmă venind din Transilvania care nu facea încă parte atunci din România, precum şi de fiul său care în vremea când eu eram copil avea deja vârsta maturităţii şi era un barbat înalt şi bine făcut ca fizic. Amândoi farmaciştii aveau multă credibilitate printre clienţii ce veneau să cumpere medicamente ambalate sau executate în laboratorul farmaciei după retete date de medici.

În spaţiul destul de larg al unitatii farmaceutice amintite se afla şi un birou destul de mare la care venea şi se aşeza deseori preotul Augustin, parohul bisericii catolice din Târgovişte, având în vedere că farmaciştii erau şi ei catolici. Părintele Augustin a fost o figura deosebită în oraşul nostru nu numai ca prelat ce slujea în biserică dar şi ca om de o deosebită fineţe în relaţiile cu cei cunoscuţi.

Pe celălalt colţ al străzii s’a aflat la parterul clădirii un magazin care purta firma „La mireasa”. S’a întâmplat ceva deosebit cu acest magazin când s’a dat alarma într’o seară de vară că în interiorul sau arde. S’a aflat mai târziu că focul fusese pus de către patronul magazinului, care fiind în stare de faliment a căutat în acest fel să se derobeze de răspundere la eventuale cercetari ale organelor îndrituite să stabilescă situaţia mărfurilor existente în raport cu datoriile firmei.

 

Alături se afla o tutungerie (debit, cum se numea atunci) în care vindea ţigări dar şi ziare o persoană simpatică, o batranică pe care toţi o cunoşteam cu numele de coana Lina. Eu cumpăram aici săptămânal revista „Universul copiilor” şi-mi aduc aminte că de multe ori paginile revistei miroseau a diferite mâncăruri deoarece coana Lina îsi gătea aceste mâncăruri la o maşină de spirt ţinuta pe tejgheaua cu ziare.

 

Urma atelierul fotografic al lui M. Zissu. Acest fotograf era unul dintre cei mai buni şi mai căutaţi în perioada interbelică pentrucă executa foarte corect fotografii de bună calitate. Şi eu eram dus de părinţi pentru a fi fotografiat la fiecare sfârşit de an şcolar cu coroniţa de premiant iar tatăl meu are câteva fotografii foarte reuşite în uniforma de gala din vremea când era ofiter.

 

xx01bis

În stânga imaginii Banca Vulturul, în dreapta Atelier foto Zissu şi Croitoria Iacobescu

 

Fotograful Zissu a avut doi băieţi şi unul dintre ei ieşea de multe ori cu un mic aparat de fotografiat pe strada principala fotografiind pe cei care se plimbau prin Centru. Celui fotografiat i se înmâna un mic cartonas prin care era anuntat că peste două zile poate veni la atelierul M. Zissu, bineînţeles dacă doreşte, să ridice poza în care a fost surprins.

 

Am şi aici o mica povestioara aflată peste ani dela Jean Vasiliu, unul din cunoscuţii ziarişti târgovişteni de care vorbesc în altă parte a însemnărilor mele şi care mi-a relatat o întamplare petrecută într’o zi de vară prin anii `30. În după-amiaza acelei zile s’au asezat la mesele scoase în stradă de beraria Filip Tomescu, pentru a bea câte o halbă de bere, mai multi artişti dela o trupă de teatru dela Bucureşti venită să prezinte un spectacol în seara respectivă la Târgovişte. La un moment dat a venit la mesele artistilor o ţigăncuşa care vindea seminţe de dovleac. Un tânăr artist văzând că tigăncuşa era destul de frumoasă a aranjat, cu consimtământul acesteia să meargă într’o cameră la hotelul din apropiere unde trupa avea retinute asemenea camere. După un timp ceilalti artişti au văzut ca acel coleg al lor cam întârzie şi că se apropia ora spectacolului s’au gândit să-l atenţioneze pentru a coborî în mijlocul lor. Cineva l-a rugat pe băiatul fotografului Zissu să-i dea un cartonas din cele de care am vorbit înainte şi dupa ce a scris pe verso „Hai mai repede, ca e târziu” a introdus cartonasul pe sub uşa la camera respectivă. Tânărul actor a observat că se întâmplă ceva deosebit şi a sărit din pat pentru a vedea ce este cu acel cartonaş introdus pe sub uşa. A ramas, pentru moment desigur, stupefiat când a citit „în acest moment aţi fost fotografiat şi puteţi să veniţi să vă ridicaţi poza dela M. Zissu”. Nu cred că este cazul să mai adaug ceva la această povestioară.

 

Şi acum iarăsi, mai departe, pe aceeaşi parte a străzii. O altă croitorie, tot bine cotată în oraş, a lui Iacobescu. Acesta a avut un singur fiu a cărui soartă tragică o voi reda în puţine cuvinte. Fiul său era foarte inteligent şi urmase medicina, se căsatorise şi parintele său avea toate motivele să fie mai mult decât multumit de odrasla sa. S’a întâmplat însa ca cel de care vorbesc să fie lovit de o boală de nervi cumplită de care nu a mai putut fi salvat niciodată.

 

Acum este cazul să revin pe cealaltă parte a străzii şi să vorbesc despre imobilele ce se înşirau în continuare după berăria lui Filip Tomescu. Şi aceste case aveau acelaşi aspect arhitectonic asemănător clădirilor din centrul de care am vorbit anterior, cu spaţii comerciale la parter şi locuinţe la etaj.

 

Voi aminti un nume binecunoscut în perioada interbelică al italianului Listuzzi. Acesta venise cu multi ani în urmă din Italia ca o sumă de alţi oameni plecaţi din aceeaşi ţara şi stabiliţi pe meleagurile noastre în căutare de un lucru şi de un trai mai bun. În Târgovişte au fost foarte multe familii de italieni, majoritatea acestora lucrând în construcţii de locuinţe, unii fiind chiar arhitecţi, însă Listuzzi de care vorbesc acum avea o prăvălie în care-şi exercita meseria lui legată de anumite reparaţii de obiecte casnice. Era foarte stimat de comunitatea italienilor şi de cei care făceau parte din comunitatea catolica pentrucă Listuzzi era apropiat de preotul paroh al acestei biserici şi a ajutat foarte mult la renovarea ce a fost necesară pentru această biserică după un incendiu care avusese loc în anii aceia.

listuzzi2

În stânga scrie Listuzzi ”atelier de”reparaţiuni”

Una din surorile lui Listuzzi mai este înca în viaţă în Târgovişte având vârsta de aproape 90 de ani şi locuieşte într’o casă proprietate personală pe strada Berzei. O fiica a sa, Iolanda Listuzzi, a plecat imediat dupa război în Italia, este farmacistă, căsătorită la Milano tot cu un italian care se născuse în România, dar pe care l-a cunoscut în Italia. La etajul clădirii lui Listuzzi erau multe camere şi intrarea la locuinţa familiei aflată la acel etaj se făcea pe străduţa aflată astăzi lângă Primăria oraşului.

 

Imediat după război acele camere nu mai erau locuite şi una din sălile mai mari a fost închiriată pentru sediul organizatiei Partidului National Liberal. Am fost secretarul sediului organizaţiei în anul 1946 când a avut loc o importantă şedinţă în prezenţa ministrului Mihai Romniceanu de care se ştie că a fost lider al partidului sus amintit şi membru al guvernului de atunci în condiţiile pe care nu e locul să le amintesc aici. Mai târziu s’a demolat şi această clădire ca toate celelalte şi numele familiei Listuzzi a rămas doar în memoria unor puţini târgovişteni care au trăit cu decenii în urmă.

 

O altă clădire aflată în continuarea celei de care am vorbit a aparţinut în perioada interbelică unei bănci care se numea Banca „Vulturul”. Exista un gang prin care se intra într’o curte interioară legată de această clădire şi în legatură cu spaţiile dela stradă şi cu o serie de camere aflate după intrarea prin gang am multe de povestit.

 

 

Într’o încăpere din dreapta gangului s’au aflat o vreme birouri ale băncii iar în încăperea din stânga a fost câţiva ani înainte de război o cafenea. Numele celui care ţinea această cafenea este de natură să stârnească cel puţin un zâmbet pentrucă lumea ştia că îl cheamă Costică Căpiatul.

 

În camerele din curtea interioară pe partea dreaptă locuia un om în vârstă care era un fel de paznic la bancă şi care a avut două fete. Una dintre ele era binecunoscută printre târgovişteni pentru legăturile ei destul de puţin ascunse cu căpitanul Nicu Atanasescu (poreclit Bălana, pentru motivele pe care le-am arătat în altă parte a amintirilor mele). Din relatiile dintre căpitan şi Tuţi, cum se numea una dintre fete, a rezultat un copil despre care se ştia de către toata lumea că este fiul ofiţerului. Căpitanul, căsătorit şi cu doi copii, era însă un om foarte petrecăreţ şi petrecea multe seri şi nopţi într’una din camerele aflate pe stânga curţii interioare dela Banca „Vulturul”, unde se juca foarte mult cărti (pocker). La etajul clădirii exista o sală destul de mare unde se mai prezentau unele spectacole de mică importanţă sau aveau loc baluri pentrucă spaţiul permitea să se danseze şi să existe loc de petrecere. Şi aceste spaţii au dispărut odată cu demolările din deceniile trecute.

 

În sfârşit voi aminti un alt imobil în acelaşi gen cu celelalte adică având la parter spatiu comercial iar la etaj mai multe camere în care a functionat multă vreme un hotel.

 

Proprietarul acestui hotel era un evreu în vârstă (aşa cum desigur mi-l amintesc eu pe când eram copil) de care-mi amintesc ceva deosebit şi anume că totdeauna avea în colţul gurii un trabuc iar cei care mergeau în urma lui simţeau mirosul de tutun tare care ramânea în urma celui care fuma.

 

Singurul lucru pe care îl mai spun legat de spaţiile dela aceste clădiri este existenţa unei mici cofetării care însă nu a avut o viaţă de durată dar îl ştiu bine pe cofetar care se numea Zwirner. Acesta era de origine german şi a avut un singur fiu pe care l-am cunoscut şi despre care ştiu că acum este stabilit în Elveţia.

 

Vom trece din nou pe cealalată parte a străzii spre a vorbi puţin despre sala de cinematograf construită la începutul deceniului IV şi care multa vreme a purtat numele de Cinema Trianon iar dupa război s’a numit Cinema Popular.

img_3836

 În stânga, cu balconaş, Casa Maican, construită în 1928 după planurile arhitectului italian Romano de Simon, apoi Casa Theodor Iacobescu, construită în 1930 după planurile arhitectului italian Ion Magrini

La Cinema Popular rulau filmele Piraţii din Pacific şi Insula Comorilor

 

Alături a existat o grădina cu ecran pe care se proiectau filmele în serile calde de vară. Îmi amintesc de faptul că în copilărie am văzut numeroase filme care se chemau filme mute deoarece nu aparuse înca sonorizarea cinematografică. De neuitat sunt acele comedii cu faimosii artişti Pat şi Pataşon care stârneau un râs enorm în rândul spectatorilor. De asemenea mă gândesc şi la un alt film din acesta mut care a fost turnat în România şi care prezenta reconstituiri ale luptelor din timpul războiului din 1877-1878. În timp ce apărea pe ecran filmul sus amintit cânta fanfara militară a regimentului din oraşul nostru şi noi, copiii, tresăream când scena de pe pelicula înfăţişa un bombardament în timp ce toba mare a fanfarei făcea un zgomot care tindea să aminteasca bubuitul tunurilor.

 

untitled-3

                                            Cinema Trianon (Popular) şi Grădina acestuia; în stânga Casa Maican (cu balcon)

Cinema Popular se afla  exact  lângă  Cofetaria Casata

 

Tot în grădina cinematografului am văzut prima dată o scurtă comedie muzicală a vestiţilor comici Stroe şi Vasilache ce au prezentat cupletele lor aşezaţi pe o mică estradă improvizată lângă ecranul din grădină şi apoi pe acel ecran s’a prezentat filmul acestora intitulat „Bing şi Bang”.

 

Ceva cu totul deosebit care a rămas în memoria mea în legătură cu grădina cinematografului este o manifestare puţin întâlnită şi anume instalarea pe terenul grădinii a unui esafodaj cilindric de lemn înalt cam de doi metri care avea la partea superioară o mică galerie unde se urcau pe o scăriţa spectatorii ce asistau la cursa unui motociclist care făcea în mare viteză o sumă de curse cu roţile mergând perpendicular pe pereţii de lemn. Altădată tot un motociclist a dat spectacole în aceeaşi grădină făcând la fel curse incredibile într’un mare glob format din bare de fier care puteau lăsa vederii spectatorilor virajele în toate direcţiile ale curajosului motociclist.

 

Mergem mai departe pe aceeaşi parte a străzii şi întâlnim un imobil de locuinţe în alt stil decât cele de care am vorbit mai înainte parcurgând Centrul Vechi al oraşului, cu camerele situate la nivel ridicat faţa de sol şi cu înfăţişarea casei asemenea celor în stil vechi românesc. Aici a locuit o vreme familia doctorului Ranetti despre care ştiu că avea o soţie grav bolnavă de TBC, ceea ce i-a adus moartea prematură şi un fiu ce era tare zburdalnic pe vremea când l-am cunoscut eu la vârsta de 4-5 anişori.

 

În continuare strada pe care o parcurgem avea în anii `30 două imobile astfel construite că ieşeau foarte mult în afara laturii normale a trotuarului astfel că unul din primarii oraşului a luat iniţiativa de a demola parţile ieşite mult în afară şi a construit cu sprijinul statului două case cu etaj pentru familiile celor care suferiseră transformari la imobilele de care am vorbit.

 

Prima familie ce a beneficiat de construirea unei case noi a fost cea a frizerului Costică Dumitrescu. Acesta avea un local de frizerie pe care îl frecventau în special în zilele de sfârşit de săptămână multe persoane din protipendada târgovişteană, bărbatii venind ca să fie tunşi şi bărbieriţi de Costică Dumitrescu sau de cei patru-cinci lucratori pe care îi avea în frizerie.

 

Atmosfera de sâmbătă era cu totul deosebită datorită faptului că mulţi dintre clienţii instalaţi pe confortabilele scaune speciale, în timp ce eau raşi sau tunşi, aruncau fel de fel de glume pe seama patronului în special în legătură cu faptul că acesta se considera vânător şi ţinea în prăvălie un frumos câine de vânătoare, dar nu prea se ştie dacă reuşea să vină vreodată acasă şi cu vreun iepure împuşcat. Nea Costică se făcea că nu aude toate glumele prin care era ironizat şi nicidecum nu dorea să răspundă acestora ca nu cumva să supere pe distinşii săi clienti.

 

Tot în legătură cu familia lui Costica Dumitrescu amintesc faptul că erau trei fraţi, Costică fiind cel mare, care rămăseseră orfani de ambii părinţi când erau foarte mici. Se instituise atunci o aşa zisă epitropie a unor oameni cu stare care să sprijine pe copiii rămaşi orfani. Ştiu că cel care s’a ocupat cel mai mult de această epitropie a fost Mihalache Câmpeanu, ce facea parte din renumita famile a Câmpenilor, oameni foarte bogaţi din oraşul nostru. Pe vremea când frizerul Costică era deja matur şi avea deschisă frizeria de care am vorbit bătrânul Mihalache Câmpeanu venea uneori să i se potrivească favoriţii albi pe care îi purta şi să fie tuns deşi în mod obisnuit acest lucru se făcea la domiciliul său. Voi povesti o scena din care se va vedea cum se desfasura vizita bătrânului Câmpeanu la frizerie.

 

Acesta venea cu o trăsură specială numită landou care avea de o parte şi de alta uşi cu geamuri şi cred că era singurul vehicul de acest gen care mai exista pe acele meleaguri în acea vreme. Când landoul se oprea în faţa frizeriei, toţi lucrătorii veneau şi se aşezau în rând şi să-l salute pe boierul Câmpeanu ce descindea maiestuos din trăsură. La sfârşit Mihalache Câmpeanu ieşea în faţa prăvăliei şi se aşeza pe unul din scaunele aflate de obicei, când vremea era frumoasa, pe trotuar şi lucrătorii care nu aveau la un moment dat clienţi se aşezau pe acele scaune şi urmăreau cu privirile pe trecători şi mai ales pe trecătoare. Bătrânul boier se aşează şi el acum pe unul din aceste scaune făcând acelaşi lucru ca şi tinerii lucrători urmărind cu privirea trecerea câte unei fetişcane pentru care simţea nevoia sa-şi mângâie mustaţa şi favoriţii. Sigur că aceasta nu dura mult şi suia în landoul cu care venise pentru a se reîntoarce acasă.

 

Despre Costică Dumitrescu pot să vă spun că a trăit multă vreme după ce casele din Centrul Vechi au disparut; mergea pe o bicicletă fiind foarte bolnav dar încă destul de vioi în discuţii cu cunoscuţii.

 

Casa de alături de frizerie a aparţinut unei familii numită Petre şi în această familie a existat fiica Ela Petre pe care o întâlnesc şi acum pe străzile oraşului şi care este de vârsta mea şi un fiu Victor Petre despre care se ştie că a avut o viaţă aventuroasă, a plecat din ţară când era foarte tânăr, s’a stabilit la Paris şi în prezent nu se mai ştie aproape nimic despre soarta sa.

 

Amintirile mele se vor opri acum la o casă situată pe cealalată parte a străzii şi anume cea dela numărul 62. Mă voi opri mult mai mult de această dată pentrucă este vorba de casa în care am locuit împreună cu familia mea între anii 1930 şi 1939. Voi încerca să redau mai multe amănunte atât asupra interioarelor acestei case precum şi asupra vieţii de familie din acea perioadă nu atât pentru faptul că anii la care mă refer au rămas în memoria mea afectiva cu o serie de fapte şi aspecte exterioare, aşa cum este de înteles pentrucă se referă la frumoasa perioadă din vârsta fiecaruia dintre 5 şi 14 ani dar şi pentrucă amintirile ce le voi derula acum redau aspecte din felul în care traiau familiile de conditie sociala precum era cea a mea, spre a merge pe linia abordată în această lucrare care doreşte să redea atmosfera oraşului nostru sub diverse aspecte din perioada interbelică.

img_3906

Casa dela numărul 62 unde a copilărit dl. av. Theodor Nicolin

Pe strada care se numise Libertăţii, în perioada la care mă refer acum se chema strada Regele Carol al II-lea, iar astăzi este strada Al. Ioan Cuza, s’a aflat în primele decenii ale secolului trecut o casă veche, bătrânească, dar destul de aspectuasă, care aparţinuse unei mătusi a mamei mele şi care a lăsat-o prin testament la decesul ei familiei nostre. Părinţii mei au dorit să ridice acolo o altă casă în stilul atunci foarte la modă numit cubist şi astfel s’a demolat cea mai mare parte a vechii clădiri şi s’a ridicat un imobil cu etaj ce corespundea stilului de care am vorbit. Voi încerca să redau aspecte de interior cu descrierea camerelor dela parter şi etaj şi cu felul în care erau mobilate pentru ca apoi să reamintesc diferite aspecte din viaţa cotidiană pe care le-am trăit în perioada sus-amintită.

 

Casa avea la parter, dupa ce se trecea printr’un mic antreu, un hol mare din care se intra în încaperea numită în familie sufrageria mare şi într’o cameră mai mică în care se stabilise locuinţa fratelui meu mare ce era atunci student la Bucureşti şi venea în vacanţe să stea în camera aceasta.

 

Se trecea apoi printr’un mic coridor pentru a intra în ceea ce se numea sufrageria mică. În sufrageria mare se găsea mobila cumparată imediat după construirea casei dela magazinul Simon Marcus despre care am vorbit mai înainte. Aici erau primiţi invitaţii familiei atunci când se servea masa şi se întârzia mai mult în încăperea pe care am prezentat-o. În sufrageria mică era o altă mobilă cuprinzând masa şi scaunele necesare pentru a aduna familia la prânz şi la cină şi un bufet mai mic decât cel din sufrageria mare.

 

Îmi amintesc de un obiect deosebit aflat în încăpere şi anume o ingenuasa îmbinare de resturi de armament din primul război mondial din care un subaltern al tatălui meu, meseriaş cu denumirea de maistru armurier la o unitate militară făurise un fel de suport în care se puteau aranja lumânări şi totul era ceva absolut deosebit. Peste ani frumoasa îmbinare de care am vorbit a dispărut fără urmă din familia mea.

 

Ieşind din mica încăpere în care serveam masa, ajungeam la scara pe care se urca la etaj. Acolo era un culoar lung cât toată clădirea având câte două camere de o parte şi de cealaltă. Într’una era dormitorul părinţilor iar alături, camera mea. Nu pot uita această cameră ce era cu totul deosebită fiind totul în culoare albă, pereţii jumătate vopsiţi în ulei şi mobilierul pe măsura copilului de şcoala ce eram atunci, cu o măsuţă şi un scăunel la care să pot sta comod pentu a-mi face lecţiile şi un dulăpior tot alb în care se găseau o despărţitura pentru haine şi alta cu rafturi pentru a-mi întemeia o bibliotecă.

 

Această bibliotecă a luat fiintă în acei ani cu puţine cărţi care erau de natură să poată fi folosite de un şcolar şi nu uit una dintre primele asemenea cărţi – a fost un volum cu basmele lui Petre Ispirescu dela cunoscutul pictor şi sculptor Vasile Blendea atunci când a venit în vizită protocolară la părinţii mei după căsătoria sa.

 

Nu rareori în biroul meu actual în care pereţii sunt plini cu sute şi chiar mii de volume îmi amintesc de mica bibliotecă pe care am început s’o agonisesc în camera mea din anii `30.

 

Pe cealaltă parte a coridorului se afla biroul tatălui meu despre care am o amintire deosebită prin faptul că uneori seara târziu deschizând uşa pentru a cere vreo lămurire părintelui meu rămâneam uimit când îl găseam pe acesta învăluit într’un nor gros de fum fiindcă a fost un împătimit fumător ceea ce i-a provocat o boală de plămâni care i-a adus pierderea vieţii foarte de timpuriu când nu împlinise nici 60 de ani.

 

Cu privire la unele aspecte din viaţa de zi cu zi din familia ce locuia în casa despre care vorbesc am să derulez câteva amintiri legate în special de perioada primilor ani din deceniul IV când tatăl meu era comandantul Regimentului 22 infanterie din Târgovişte.

 

În acea vreme ofiţerii aveau dreptul să aibă timp de un an de zile câte o ordonanţă din rândul soldaţilor care satisfăceau serviciul militar, iar tatăl meu, datorită funcţiei sale, avea atunci două ordonanţe. Aceştia erau astfel aleşi încât unul dintre ei să fie folosit la treburile gospodăreşti, să meargă zilnic la piaţa pentru cumpărăturile necesare la bucătărie şi iarna să aibă grijă de aprovizionarea casei cu lemne de foc din magazie, dat fiind că atunci nu erau introduse gaze în oraşul nostru.

 

Cealaltă ordonanţă, cum s’ar zice „mai stilată”, avea misiunea de a servi în casă fie prin aducerea unor cafele sau dulceţi când era nevoie de aşa ceva fie de a răspunde la soneria dela intrare pentru a vedea ce vizitatori veneau spre a-i anunţa familiei. El era îmbrăcat cu o bluză subţire albă şi cu pantofi uşori cu talpă de pâslă pentrucă în toate camerele exista un parchet foarte lucios.

 

O scenă simpatică legată de îndeplinirea misiunii acestuia de anunţare a vizitatorilor este aceea când, într’o după-amiază, dupa ce a auzit soneria din faţa casei, a venit la tatăl meu şi i-a spus că-l caută domnul Titulescu.

 

Tata a sărit din pat unde se odihnea şi-a tras repede cizmele, a îmbrăcat vestonul de uniformă, s’a uitat puţin în oglindă şi s’a dus să-şi întâmpine oaspetele întrebându-se în gând cu nespusă mirare ce poate căuta domnul Titulescu, pe atunci cunoscutul ministru de externe al României care avea o mare influenţă în politica ţării noastre şi chiar a Europei, la un ofiter de provincie pe care nu-l cunoscuse niciodată. Situaţia s’a lămurit însă imediat când tata a găsit în hol pe un prieten al său târgoviştean, domnul Titu Iliescu, căruia ordonanţa nu-i înţelesese bine numele.

 

Desigur multe ar fi amintirile legate de casa în care am locuit timp de nouă ani dar mă voi opri aici arătând că a trebuit, în final, să ne mutăm din acel imobil deoarece tatăl meu, care nu avusese niciun alt venit în afară de solda de ofiter, se împrumutase la un cămătar de o sumă mare de bani necesară la construirea acelei case şi pentrucă nu a putut să o restituie în termen, creditorul a devenit proprietarul casei.

 

Atunci când a fost posibil – în împrejurări de care nu e cazul să pomenesc acum – să fie adunată o sumă de bani cu care s’ar fi putut răscumpara casa, tatăl meu a avut ambiţia să cumpere o altă casă şi anume cea în care locuiesc eu astăzi. Nu peste mulţi ani imobilul despre care am vorbit a fost naţionalizat şi apoi demolat iar astăzi trecem pe strada în care era situat prin faţa unor blocuri cu multe etaje fără ca cei care locuiesc acolo să fi ştiut ceva despre ce a fost cu şapte decenii în urmă.

Mă voi referi acum la cele două proprietăţi aflate de o parte şi de alta a casei în care a locuit cândva familia mea.

 

La numărul 60 al străzii de atunci a existat o casă destul de aspectuasă în stilul clasic al construcţiilor ridicate în oraşul nostru la sfârşitul secolului XIX. Proprietarii săi au plecat de mult din Târgovişte, fapt pentru care acea casă era când neocupată, când administrată pentru scurt timp de diferite instituţii, iar în iarna 1940-1941 a fost sediul Miscării Legionare din Târgovişte. Prin anii următori am aflat că imobilul a fost cumpărat de un cunoscut om care avea o avere deosebită şi care se chema Surugiu; acesta a dărâmat casa pe care o cumpărase cu intenţia de a construi pe locul destul de mare de acolo o sală de spectacole de care se simţea nevoia în oraşul nostru.

 

Intenţia respectivă era frumoasă dar ea nu s’a putut realiza deoarece primarul urbei, Lazăr Petrescu, a refuzat să dea autorizaţia de construcţie pentru un motiv care nu poate fi considerat astăzi ca îi e imputabil. Iata despre ce este vorba: cumpărătorul Surugiu a prezentat odata cu cererea de autorizare a construcţiei planurile imobilului pe care vroia să-l ridice şi fiindcă se gândea să dea oraşului un local cu sală de spectacole dar voia ca în acelaşi timp să existe în curtea din faţa a construcţiei spaţii comerciale pe care să le închirieze şi să aibă profit, primarul, pe bună dreptate, a obiectat că o asemenea construcţie care avea legătură cu cultura nu putea fi făcută astfel încât aspectul exterior să fie comercial.

 

Se cerea pentru eliberarea autorizaţiei refacerea planurilor întocmite de arhitecţi de aşa manieră încât în Centrul oraşului să apară faţada unei clădiri cu aspect corespunzător scopului pentru care era ridicată. Din cauza acestui conflict şi pentrucă, ulterior, evenimentele s’au precipitat nu numai că Surugiu n’a mai putut construi nimic, dar terenul pe care îl cumpărase a fost, în final, naţionalizat.

 

Prin anul 1956 întreprinderea comercială de stat numită TAPL care avea în grijă restaurantele şi cofetăriile din oraş a amenajat pe acel teren o frumoasă grădina de vară cu firma „Dunărea” şi ani de zile, în fiecare vară, orăşenii nostri veneau să serveasca acolo, într’o ambianţa foarte plăcută, ceea ce se poate servi într’o grădină restaurant. Când s’au făcut marile transformări din Centrul oraşului şi acel local a dispărut.

  

În cealaltă parte a casei în care am locuit cu familia mea se afla o curte mare cu foarte mulţi pomi şi cu casa nu prea mare în care a fost instalată nu prea multă vreme organizaţia locală a Partidului Poporului, al cărui preşedinte fusese mareşalul Averescu şi care avusese o scurtă perioadă de guvernare în ţara noastră.

 

La puţin timp după anul 1930, casa şi curtea respectivă au fost cumpărate de către proprietarul unui mare depozit de cherestea din Târgovişte numit Vasilescu. Acesta, fiind foarte bogat, a ridicat o mare construcţie cu parter şi etaj pentru a fi oferite drept dotă fiicei sale care s’a căsătorit cu medicul militar Pricoiu Pricunda care şedea cu chirie în casele bunicilor mei aşa cum am arătat mai înainte în lucrarea de faţă.

 

După căsătorie, doctorul Pricoiu Pricunda s’a mutat cu familia la etajul acelui imobil iar apartamentul dela parter a fost inchiriat cunoscutului gazetar şi om de cultură târgoviştean J. Gh. Vasiliu.

 

Despre familia doctorului Pricoiu arăt pe scurt că a avut trei copii şi că a avut de suferit închisoarea în timpul regimului comunist şi s’a stins de multă vreme din viată.

 

De mult mai mult am să vorbesc despre nea Jean Vasiliu, locatarul dela parter pe care l-am cunoscut încă dela stabilirea sa cu familia în acea casă, când eram elev în primele clase de liceu şi cu care am rămas apoi în bune relaţii peste ani când nea Jean (cum îi spuneau cunoscuţii şi prietenii) a încetat din viaţă.

 

Despre el s’a scris şi se pot scrie foarte multe dar mă voi rezuma să redau acum numai câteva aspecte din timpul vieţii sale despre care cunosc mult mai multe amanunte. Ştiu că s’a instalat cu familia în imobilul ce era atunci vecin cu locuinţa familiei mele imediat dupa ce s’a dat în folosinţa acea clădire. Fiindcă cei doi copii ai săi Mioara (Moţu) şi Titi erau cu câtiva ani mai mici decât mine, m’am împrietenit cu ei şi astfel aveam ocazia să merg foarte des în locuinţa familiei Vasiliu.

 

De neuitat este pentru mine aspectul biroului pe care nea Jean îl avea şi în care primea nu arareori o sumă de mari scriitori din Bucureşti care îl cunoşteau şi care veneau la invitaţia sa să prezinte pe scena dela Sala de Arme câte ceva din operele lor.

 

În biroul lui nea Jean se aflau multe cărţi şi cele mai multe dintre ele purtau dedicaţii din partea autorilor pe care îi cunoscuse iar pe pereţi erau prinse numeroase tablouri semnate de pictori foarte conoscuţi şi care, de asemenea, erau prieteni cu cel care le deţinea în prezent. Am în memorie prezenţa în casa lui Jean Vasiliu a foarte talentatului şi cunoscutului pictor Bob Bulgaru care a stat o vară întreagă în acea locuinţă în care a pictat în special copii din diferite familii târgoviştene. Eu şedeam de multe ori alături de pictor când acesta îşi executa lucrările. Am aflat la un moment dat că Bob  Bulgaru s’a îmbolnăvit brusc, a plecat la Bucureşti şi acolo la scurt timp a decedat.

 

Mult mai târziu nea Jean mi-a povestit cauza morţii premature a pictorului. Acesta obişnuia să facă în fiecare dimineaţă un duş şi într’o zi frecându-şi spatele cu un prosop aspru s’a produs o ruptură la un mic neg pe care nu îl luase în consideraţie, după care s’a declanşat un cancer în zona respectivă a pielii şi în final a dus la tragicul sfârşit.

 

În legătură cu activitatea lui Jean Vasiliu se aminteşte faptul că a început publicarea unei gazete locale numite „Ancheta” şi a redactat acest ziar până imediat după război când evenimentele nu i-au mai permis să scoată o  asemenea publicaţie. Scurt timp după suprimarea ziarului încercase să întemeieze în capitală o editură dar şi această încercare a eşuat tot din pricina schimbărilor intervenite în viaţa societaţii noastre.

 

Dupa aceea, nea Jean Vasiliu a avut ani de zile o situaţie precară pentrucă era obligat să se angajeze în diferite activităţi din viata culturală pornită pe un alt făgaş în ţara noastră dar fără o situaţie stabilă. A organizat trupe de teatru şi a prezentat spectacole pe care le regiza. A organizat expoziţii de pictură ale unor cunoscuţi ai săi, a publicat pe cât era posibil unele plachete legate tot de pictori târgovişteni şi în general s’a zbătut să poată avea un modest venit pentru a-şi asigura traiul zilnic.

 

Este cunoscut faptul că încercase la un moment dat să devină membru al Uniunii Scriitorilor, dar nu a reuşit nici în aceasta privinţă. Dupa ce s’a demolat casa doctorului Pricunda a primit repartiţie într’un mic apartament dintr’un bloc nou construit şi mergeam adesea la dânsul pentru a-l asculta vorbind cu mult farmec o serie de amintiri din legăturile sale cu viaţa literară şi artistică a Capitalei unde era foarte cunoscut şi avea multe relaţii. În final s’a îmbolnăvit grav şi s’a stins din viaţă lăsând în urma sa în memoria celor care l-au cunoscut o amintire de neşters pentrucă a fost într’adevar o figură deosebită a Târgoviştei.

 

Continuăm drumul pe partea dreaptă a străzii, care a fost Centrul Vechi al oraşului, şi vom întâlni mai multe case de o mai mică importanţă. Astfel, sunt câteva asemenea clădiri destul de mici şi într’una dintre ele se afla o frizerie iar apoi a fost locuinţa unei doamne Pârvulescu despre care ştiu ca a întemeiat în perioada interbelică o tipografie dar care nu a fost de durată.

 

În curtea acelei case erau mai multe mici apartamente şi am o amintire plăcută despre un coleg al meu din scoala primară care se numea Herman Eugen făcând parte dintr’o familie de evrei localnici şi despre care care ştiu că înainte ca eu şi prietenul meu să terminam cursurile şcolii primare s’au mutat din acest oraş. Dar nu uit un amănunt şi anume faptul că de multe ori când mergeam să mă joc în casa colegului meu, mama acestuia mă trata cu niste prajituri al caror gust, nu stiu dece, mi se parea absolut aparte iar acasa când mă întorceam îi spuneam mamei mele că niciodată şi nicăieri nu am mâncat aşa prăjituri gustoase. Sigur ca mama era tare mirată şi bănuia că era vorba de dulciuri preparate după reţete specifice familiilor de evrei dar asta nu are nicio importanţa ci numai faptul că acel gust mi-a rămas în memoria afectivă peste ani.

 

untitled-15

 

Casa doctorului Pricunda

Una din ultimele clădiri de pe partea dreaptă a străzii, un imobil cu faţada vetustă şi cu etaj aparţinea unui negustor numit Nae Motrun care avea la parter o băcănie. Alături exista tot o clădire veche de care ştiu numai că avea la parter un debit de tutun.

aaa-1

 Clădirea pe care scrie Lactate este ultima de pe acea parte

Strada de care am arătat că a constituit Vechiul Centru a Târgoviştei se termina în Piaţa Mitropoliei. Înainte de a vorbi despre această piaţa trebuie să închiei strada parcursă până acum arătând că pe partea ei stângă s-au aflat, până la demolările ce au avut loc în ultimele două decenii, trei imobile cu totul diferite ca înfăţişare dar aparţinând aceluiaşi proprietar. Clădirea cu etaj care se afla pe latura pietei şi care avea o înfăţişare cu totul deosebită din punct de vedere arhitectural a fost construită de către Petre Gh. Popescu despre care voi vorbi imediat. Pe latura dinspre strada Centrului s’a construit în anii `30 o casă tot cu etaj dar în stil cu totul diferit şi anume în stilul aflat la modă în acei ani numit cubist. În sfârşit, a treia, pe latura celeilalte străzi paralele cu Centrul care dacă nu mă înşel se numea C. A. Rosetti era mai mică fără etaj şi construită anterior celorlalte două.

 

Petre Gh. Popescu a fost una din figurile binecunoscute ale acestui oras. Avea instalată încă de multe decenii anterioare în clădirea cea veche cea mai importantă tipografie care tipărea în Târgovişte şi cărti şi ziare şi reviste şi orice alte publicaţii ce apăreau în vremea respectivă. Mai târziu, atunci când s-a construit cealaltă casă în stil cubist, s’a făcut legătura cu tipografia şi la parter existau o librărie şi o încăpere în care s’a aflat biroul propietarului.

untitled-13

Casa Petre Gh. Popescu

 

În casa cu faţada spre piaţă existau la etaj încăperi de locuinţe şi acestea au fost inchiriate, din câte îmi aduc aminte, într’o vreme unui medic stomatolog numit Mazilu care avea şi cabinetul medical acolo. Pe una din laturile dela parter a existat multă vreme o drogherie. În perioada interbelică era, din punct de vedere al produselor ce se vindeau acolo, apropiată de o farmacie, dar se vindeau produse pentru femei, cum ar fi: apă de colonie, pudră şi alte asemănătoare. În această drogherie vindeau două surori, una dintre ele fiind chiar farmacistă; ştiu că cealaltă era căsătorită cu un ofiter dela regimentul din localitate, numit maiorul Stancu.

 

Petre Gh. Popescu, despre care am spus că a avut acea tipografie foarte multă vreme în urbe, era căsătorit cu fiica fostului proprietar al acelor locuri pe care s’au ridicat construcţiile de care am vorbit şi care se numea Elie Angelescu. Pe vremea când eram copil îl vedeam pe bătrânul Angelescu prin curtea acelor case şi ştiu că a fost tatăl unui intelectual de mare valoare din acest oraş care se numea Ilie Angelescu, profesor de istorie pe care l-am apucat şi eu ca dascăl la liceul Văcărescu. Soţia lui Petre Gh. Popescu a murit foarte tânără la puţin timp după ce se terminase construirea casei cubiste în care se instalase familia sa. Au rămas în urma acesteia doi copii: fiica, Geta, şi fiul, Mihai. Acesta din urmă era cu trei ani mai mare decât mine şi am fost buni prieteni încă din perioada copilăriei şi am rămas aşa până când a contactat o boală necruţătoare şi a decedat acum zece ani.

 

Mihai Popescu a fost profesor având specialitatea istorie dar în timpul regimului trecut nu i s’a permis să predea această disciplină din cauza tatălui său care făcuse politică ţărănistă.

 

Arăt în acest sens că Petre Gh. Popescu a fost foarte scurtă vreme primarul oraşului după 23 august 1944 dar a fost izgonit pur şi simplu din localul Primăriei de către comunişti care au instalat acolo în mod ilegal un primar de-al lor. După aceea a fost obligat să părăsească şi casa şi oraşul având domiciliu obligatoriu într’o localitate din Moldova, unde s’a stins din viaţa. Fiica sa, Geta, era căsătorită cu un inginer distins din Ploiesti şi se pare că, în vârstă înaintată, este văduvă şi locuieşte în oraşul prahovean. Mai arăt că Mihai Popescu a predat ore de limba româna deşi, aşa cum am spus mai înainte, avea altă specialitate şi s’a acomodat foarte bine cu aceasta materie fiindcă era foarte talentat ştiu asta fiindcă, bun prieten fiind cu mine, îmi mărturisea preocupările lui literare din care păstrez şi astăzi un manuscris cu un eseu pe care l-a compus în legătură cu istoria literaturii noastre.

 

Închei aici parcurgerea uneia dintre străzile principale ale Târgoviştei reamintind încă o data că porţiunea din faţa Primăriei şi până la Mitropolie s’a schimbat fundamental având de o parte şi de alta blocuri cu mai multe etaje şi cu spaţii comerciale la parter.

 

Sursa: Theodor Nicolin, Periplu târgoviştean – străzi, case, oameni, amintiri

 

Comentariile fotografiilor îmi aparţin mie, Dragoş Horjea.

img_3902

 Piata Mitropoliei – în dreapta s’a păstrat Clopotniţa

 

centru1

În stânga casa Petre Popescu; drumul trecea prin faţa Casei Sindicatelor

dscn5074

 

Fotografie din 1942. În stânga clădirea ce s’a demolat pentru Casa Sindicatelor, apoi Benzinărie

dscn5077

Hala Pietei; Mondialul este fosta clădire, „recarosată”; vedere dinspre Prefectură

img_4034

Pe clădire scrie 18 E.A. 87; era în faţa Cinema Victoria

gall261

 

Hanul Galben (pe acelaşi loc este astăzi Biblioteca Judeţeană); turlele din spate aparţin Bisericii Stelea

Pe clădire scrie 18 E.A. 87; era în faţa Cinema Victoria

În stânga casa Petre Popescu; drumul trecea prin faţa Casei Sindicatelor

 

 

gall112

Cam în locul Prefecturii; în spate se vede Liceul Economic (are 5 geamuri)

 

Vin multe alte poze…

Contact: dhorjea@yahoo.com, 0721.298.388


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.